1. O imensa rusine planeaza asupra justitiei romane: persoane condamnate de instante judecatoresti ilegal constituite continua sa execute sentintele pronuntate de acestea, sentinte care, potrivit legii, sunt nule absolut.

Magistratii romani traiesc fara jena cu aceasta rusine pe constiinta profesionala si morala. Ei protesteaza cu morga impotriva criticilor publice aduse prestatiilor lor, critici care, vezi Doamne, le afecteaza independenta. Pentru apararea acesteia cer limitarea libertatii de expresie (sic!), dar faptul ca nu gasesc o solutie spre a corecta aberatia juridica a actelor nule care produc efecte valabile (sic!) nu le strica somnul. Tresar doar atunci cand se pune problema limitarii veniturilor lor.

Problema a devenit actuala odata cu adoptarea deciziilor CCR – general obligatorii – referitoare la ilegala constituire a completelor de cinci judecatori, precum si a celor de trei judecatori ale iCCJ chemate sa judece faptele de coruptie in prima instanta. Aici nu este vorba numai despre aplicari eronate ale normelor legale, ci despre o rezolutiune anticonstitutionala patenta, intrucat judecatorii instantei supreme au modificat, prin acte administrative adoptate de ei, prevederile legii procesuale, rapind astfel proceselor pe care le-au instrumentat garantiile de echitate cerute de ordinea publica si oferite prin impartialitatea, obiectivitatea si specializarea completelor de judecata. Aceasta a atras competenta CCR, care, in treacat fie spus, nu poate fi cenzurata de Curtea de Justitie a UE, asa cum si-o doresc unii dintre magistratii asa zis romani.

De principiu, gresita constituire a completelor de judecata deschide calea contestatiei in anulare, hotararile unor asemenea complete fiind – o repetam – lovite de nulitate absoluta. Asupra acestor afirmatii nu exista controverse. Admiterea contestatiei in anulare conduce la desfiintarea hotararilor in discutie sub toate aspectele, si la reluarea procesului in conditii de legalitate, respectiv in fata unor complete competente, inclusiv sub aspectul modului lor de constituire. (Verificarea competentei din oficiu trebuie sa includa si cercetarea legalitatii modului de constituire a completului, iar nu numai cercetarea competentei materiale, teritoriale, functionale si personale a instantei sesizate. Ceea ce judecatorii nostri nu prea fac.)

Dificultati in aplicarea principiilor si regulilor mentionate au aparut in conditiile unei alte aberatii si anume aceea ca, in graba de a reduce drepturile procesuale ale condamnatilor, unii au introdus in lege o limita de timp in care pot fi contestate, in scopul anularii, hotararile pronuntate de complete ilegal formate. Cu alte cuvinte, dreptul material la actiune referitor la un caz de nulitate absoluta se stinge prin trecerea timpului.

2. Judecatorul este concret. Legiuitorul abstract. De aceea exista prezumtia absoluta ca legiuitorul nu putea fi absurd si ca nu putea legifera in asa fel incat normele sale sa intre in coliziune unele cu altele sau sa sfideze logica interna a sistemului. Cand lucrurile nu par a sta astfel, revine judecatorului obligatia ca, in spetele concrete cu care este sesizat, prin interpretare sa redea coerenta sistemului si sa puna de acord normele tehnice cu principiile generale.

In chestiunea care ne preocupa, din aceste observatii extragem doua consecinte.

Pe de o parte, judecatorii ar fi trebuit sa interpreteze termenul care aparent limiteaza in timp dreptul la invocarea nulitatii absolute a unei decizii judecatoresti, caracterul de simpla recomandare. in cel mai rau caz, se puteau aplica normele de drept comun privitoare la repunerea in termen, atunci cand, din circumstantele spetei, se constata ca autorul contestatiei in anulare nu avea nici o culpa procesuala in depasirea termenului stabilit de lege.

Pe de alta parte, prevederea legala potrivit careia deciziile CCR opereaza numai pentru viitor, ar fi trebuit interpretata, atunci cand in speta este vorba despre decizii judecatoresti de drept penal lovite de nulitate (nulitate care, de principiu, opereaza si pentru trecut – ex tunc), cel putin ca un impediment absolut in continuarea executarii pedepsei, adica in executarea a ceea ce a mai ramas de executat in viitor (ex nunc); iar aceasta nu numai cu privire la pedeapsa principala, ci la toate pedepsele – principale si complementare – care nu au fost inca executate, caci accesorium sequitur principalem.

3. Daca pentru a fundamenta obligatia instantei sesizate de a dispune oprirea executarii pedepsei, adica de a face, cum este firesc, ca o decizie judecatoreasca lovita de nulitate sa nu isi mai produca efectele, ar mai fi nevoie de o norma explicita de drept pozitiv, atunci aceasta se gaseste in Conventia europeana a drepturilor omului, ratificata de Romania si pe care judecatorii romani sunt tinuti sa o respecte. Ne referim la dispozitiile care obliga statele semnatare sa asigure caracterul echitabil al proceselor (art. 1, 5 si 6). Or, nu poate fi echitabil un proces care conduce la executarea unei hotarari lovite de nulitate absoluta, chiar si dupa ce acea nulitate a fost constata, fie si numai cu caracter general, dar nu mai putin obligatoriu erga omnes (pentru toata lumea), de o institutie competenta, cum este in cazul fata CCR. Aceasta nu are nimic de a face cu securitatea si stabilitatea actelor jurisdictionale (valori care nu pot fi temeiuri pentru acoperirea nulitatii, si cu atat mai putin a celei absolute), ci cu apararea drepturilor omului, care sunt valoarea suprema.

In plus, pot fi invocate, dar numai cu referire la executarea condamnarii la inchisoare, art. 5 par. 4 raportat la art. 5 par. 1.a. din Conventia europeana a drepturilor omului, care prevad ca: "Orice persoana privata de libertatea sa prin arestare sau detentie are dreptul sa introduca o cerere in fata unei instante, pentru ca aceasta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detentiei sale si sa ordone eliberarea sa daca detentia este ilegala.", si respectiv ca "Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decat... daca este detinut in mod regulat dupa condamnarea de o instanta competenta." Or, nu poate fi o detentie legala aceea impusa in baza unei condamnari pronuntate de o instanta nelegal constituita.

4. Pe aceste argumente se intemeiaza contestatia la executare – care evident, nu tinde la modificarea hotararii de condamnare a lui Liviu Dragnea, respectiv la casarea acesteia urmata de reluarea procesului, ci doar la oprirea executarii ei pentru viitor – formulata de avocatii Flavia Teodosiu si Corneliu-Liviu Popescu. Impedimentul la executare invocat – care in lipsa unei distinctii a legiuitorului, poate fi si unul de logica juridica, iar nu doar unul material – este insasi concluzia deciziei CCR 417/2019. Potrivit acesteia, completele ICCJ care au judecat fapte de coruptie sau asimilate lor, in prima instanta, fara sa fi fost constituite pe criteriul specializarii, asa cum explicit si expres prevedea legea, au pronuntat hotarari in afara ordinii stabilite de Constitutie (legea fundamentala) si prin aceasta nule absolut in ordinea de drept penal.

Desi deciziile CCR sunt de drept constitutional, ele, fiind definitive si general obligatorii (deci impunandu-se fara drept de apel si instantelor judecatoresti), fac ca judecatorii sa fie tinuti la a extrage toate consecintele pe care concluzia controlului constitutional le impune in planul dreptului penal. Pe o atare linie de gandire, formulam convingerea ca decizia CCR, inainte mentionata, constituie un impediment juridic la executarea hotararilor pronuntate de complete judecatoresti formate nelegal, chiar daca numai pentru viitor, ceea ce deja s-a executat ramanand bine executat.

Obiectiunea care s-a putea aduce este aceea ca intre hotararea primei instante ilegal constituita (nespecializata) si executarea pedepsei se interpune o decizie formulata de instanta de apel, abia cea din urma fiind definitiva si, deci, executorie. Hotararea pronuntata in apel ar fi acoperit neregularitatile hotararii celei dintai.

Desigur, „cu mintea mea ingusta de civilist” (expresia, autoironica, ii apartine eminentului profesor de drept procesual civil Ilie Stoenescu), ma intreb daca nulitatile absolute (este vorba de cele care afecteaza actele juridice iar nu persoana multor magistrati) pot fi acoperite / indreptate, astfel incat restitutio in integrum (in speta, reluarea procesului de la zero) sa fie evitata?! Cu alte cuvinte, poate fi, oare, reparata hotararea lovita de nulitate absoluta a primei instante, de o hotarare valabila din punctul de vedere al legii procesuale, pronuntate in apel? Adica, fara a desfiinta hotararea viciata si a relua procesul in fata instantei de fond?

5. Trecand, insa, peste aceasta intrebare, tulburatoare, desigur, pentru cugetul acelor penalisti care au facut din trimiterea cat mai rapida si pentru cat mai mult timp a oamenilor in inchisoare scopul vietii profesionale, observ argumentul potrivit caruia cea care produce efecte, atunci cand apelul partilor in proces este respins, ar fi hotararea primei instante. Prin urmare, in speta, tocmai hotararea nula potrivit concluziilor CCR. Iata de ce aceasta hotarare ar deveni impediment juridic la executarea pedepsei.

Mi-e teama ca aceasta sustinere, altminteri ingenioasa, ar putea naste rezerve. Astfel, s-ar putea spune ca hotararea primei instante ramane definitiva ca atare numai prin neapelare. Odata supusa caii de atac a apelului, ea intra intr-un proces de evaluare fara de care nu ar produce efecte, intrucat, fiind nedefinitiva, nu este executorie.

Apelul este o cale de atac devolutiva. Asadar acesta presupune reluarea procesului si cercetarea judecatoreasca nemijlocita deopotriva a situatiei de fapt si celei de drept. Eventuala respingere a apelului nu se face doar pe criterii de forma, ci si pe criterii de temeinicie si legalitate privind fondul cauzei. Chiar daca, la capatul acestui exercitiu, hotararea primei instante nu se modifica deloc, inca se poate sustine ca cea care produce efecte este fie hotararea pronuntata in apel fie aceasta impreuna cu cea pronuntata la fond. Dupa epuizarea cailor de atac, solutia judecatoreasca formeaza un tot, ceea ce conteaza practic fiind concluzia finala. Or, daca procedura cu care a fost adoptata aceasta concluzie (inclusiv cea privind formarea completului de judecata) este legala, unde mai este impedimentul la executare?

Ei, bine acest impediment subzista inclusiv intr-o asemenea situatie si tot pe temeiul obligatiei la asigurarea unui proces echitabil, in lipsa caruia condamnarea la detentie este ilegala!

6. Procesul judiciar, indiferent de natura sa, reprezinta un tot; un sistem coerent menit a face ca adevarul judiciar sa fie cat mai aproape de adevarul absolut (pur si simplu) iar sanctiunea cu care se termina sa fie cat mai corect individualizata atat in raport cu faptele cat si cu interesul public ocrotit. (Interesele private sunt ocrotite numai in limita in care au o semnificatie publica.) Tocmai in acest scop, procesul trebuie sa fie „echitabil”, iar printre garantiile acestui caracter se situeaza si efectuarea judecatii in mai multe grade de jurisdictie. In dreptul procesual penal romanesc de astazi cele doua grade ordinare de jurisdictie sunt fondul si apelul. (Nu pot decat sa regret ca din acest cadru standard a fost exclus recursul, revenindu-se, practic, la numai doua grade, asa cum era in expeditivul drept comunist.)

Garantia multiplului (dublului) grad de jurisdictie nu este insa acordata / respectata atunci cand oricare din instantele implicate a judecat printr-un complet care nu a fost competent intrucat nu a fost constituit in mod legal.

In limbajul CEDO, detentia poate fi executata numai daca se bazeaza pe „condamnarea de o instanta competenta”. Termenul „instanta” vizeaza ansamblul procesului, respectiv totalitatea instantelor / completelor implicate in judecarea unei cauze potrivit sistemului multiplului / dublului grad de jurisdictie care caracterizeaza si circumscrie principiul procesului echitabil. Atunci cand una dintre instantele participante in proces, fie ea de fond sau de apel, nu a fost competenta, nefiind formata legal, cele doua grade de jurisdictie nu au mai existat. Prin urmare procesul nu a fost echitabil si ca atare detentia nu mai poate fi executata legal. A o opri de indata este minimul care se poate face pentru a restabili dreptatea, mai cu seama atunci cand nu exista conditii pentru rejudecarea procesului care a generat o condamnare viciata.

Iata un alt argument pentru care eliberarea imediata din detentie a lui Liviu Dragnea trebuie admisa. Si nu numai a lui. Ci a tuturor celor care au fost condamnati de instante necompetente potrivit deciziei CCR 417/2019, indiferent de regularitatea procedurii urmate de ultimele instante (instantele de apel). Toate victimele proceselor inechitabile trebuie eliberate din inchisoare, dincolo de orice impedimente formale gasite sau scornite prin tot felul de texte aberante ale unor legislatori nepriceputi sau rau intentionati.

P.S. Desigur, toate aceste interpretari complexe si dispute complicate ar fi putut fi evitate daca dl Liviu Dragnea ar fi condus cu curaj procesul de reformare a justitiei, prin amendarea judicioasa a codurilor penal si de procedura penala, pe cand era presedintele Camerei Deputatilor si al principalului partid de guvernamant. Miopia si tranzactionismul se platesc. Din nefericire, nu numai de catre cel vinovat de ele.