Lumea Justitiei prezinta Decizia 119/2019 din dosarul 2555/1/2018 prin care judecatoarele supreme Mirela Sorina Popescu, Francisca Maria Vasile, Silvia Cerbu si Ana Hermina Iancu de la Inalta Curte au dispus achitarea definitiva a fostului premier Calin Popescu Tariceanu in cauza in care a fost trimis in judecata pentru marturie mincinoasa, mentinand sentinta de la fond dispusa de un complet de 3 judecatori ICCJ. Judecatoarea Ioana Bogdan a facut opinie separata, in sensul trimiterii dosarului la rejudecare.

Concret, Calin Popescu Tariceanu a fost acuzat ca in declaratia de martor pe care a dat-o la parchet intr-un  alt dosar ar fi facut afirmatii necorespunzatoare adevarului si nu ar fi spus tot ceea ce stia in legatura cu fapte si imprejurari esentiale, fiind trimis in judecata pentru marturie mincinoasa si favorizarea infractorului, in instanta fiind schimbata acuzatia intr-o forma simpla de marturie mincinoasa. Instanta arata insa ca fostul premier nu a urmarit impiedicarea actului de justitie, ci valorificarea unui drept recunoscut de lege si pe care organul judiciar l-a ignorat. Se mai retine in decizia de achitare ca la momentul audierii in calitate de martor, procurorii sugerau o presupusa implicare a lui Tariceanu in activitati infractionale (lucru care nu s-a dovedit-n.r.), context in care, parchetul avea obligatia legala de a-i aduce la cunostinta dreptul la tacere ori dreptul de a nu se incrimina: “Procurorul avea reprezentarea faptului ca persoana vizata de audiere putea evalua facil ca declaratia/audierea ar putea conduce la autoincriminare, in ipoteza in care ar fi confirmat ca are cunostinta despre faptele sau imprejurarile asupra carora urma a fi intrebat, astfel recunoscand implicarea sa in conduita ilicita ce constituia obiect al cercetarii penale, independent de limite si consecinte”.

Iata pasaje din decizia Inaltei Curti, pe care o publicam integral la finalul articolului:

“Articolul 118 din Codul de procedura penala, cu denumirea marginala, dreptul martorului de a nu se acuza, reglementeaza ipoteza in care propria declaratie nu va fi folosita impotriva persoanei audiate, dupa convertirea calitatii sale din martor in inculpat. Acest text nu se constituie intr-o scuza apriorica sau intr-un mecanism obiectiv si absolut de inlaturare a incalcarii drepturilor procesuale, in cazul unei audieri cu valenta autoincriminatoare, in conditiile in care organul judiciar avea date in acest sens. Legiuitorul a generat remediul pentru situatia in care, in conditii de loialitate a administrarii probelor, deci fara o evaluare posibila anterioara a autoincriminarii se ajunge totusi la un astfel de rezultat. In cazul martorului A., organul judiciar insa, evaluase in mod repetat valenta contributiei si implicarii sale, astfel cum s-a aratat anterior. Inculpatul, plasandu-se in contextul activitatii ce facea obiectul analizei organului judiciar, evaluase, la randul sau, in mod firesc, o posibilitate de autoincriminare.

Ca urmare, persoana audiata nu a urmarit impiedicarea actului de justitie, ci valorificarea unui drept recunoscut de lege si pe care organul judiciar l-a ignorat, cu convingerea existentei sau aplicarii ulterioare a textului remediului prevazut de art. 118 din Codul de procedura penla. Dreptul de a nu se autoincrimina ori dreptul la tacere nu poate fi conditionat de decizia organelor de urmarire penala de a formula sau nu acuzatii impotriva unei persoane despre care aveau indicii ca este plasata in contextul infractional cercetat. Atunci cand, desi acuzarea este in posesia unor indicii ca o persoana este implicata intr-o activitate infractionala, nu-i aduce la cunostinta aceste aspecte si 'alege' modalitati alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior declaratiile sa constituie probe si sa fie valorificate in dosarul penal, chiar daca nu impotriva aceleiasi persoane, ci a participantilor, dreptul la un proces echitabil nu este respectat, fiind viciat sub aspectul loialitatii administrarii probelor. Aceasta maniera de strangere a probelor ar face iluzorii drepturile procesuale ale partilor si ar incalca obligatiile legale ale organului judiciar.

(…).

Instanta de control judiciar adauga argumentele anterioare celor evocate de prima instanta referitoare la lipsa cadrului procesual in care a fost data declaratia, respectiv lipsa calitatii propriu-zise de martor sau lipsa calitatii prevazuta de lege pentru subiectul activ calificat, ce determina absenta unei conditii de tipicitate obiectiva si genereaza aplicabilitatea dispozitiilor art.16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penala. Ordinea legala de preferinta, prevazuta de art. 16 din Codul de procedura penala a impus mentinerea temeiului achitarii”.

*Cititi aici integral decizia Inaltei Curti