Ca cetatean, sunt turmentat. Ca om sanatos, sunt bolnav. Ca individ liber, sunt prizonier.

Și, peste toate, ca jurist, sunt bezmetic. Asta pentru ca dreptul si-a iesit din matca si se intoarce bumerang asupra propriilor principii fondatoare precum Pororoca Amazonului. Intr-un jalnic efort de relegitimare, el se zbate in ultima vreme sa normeze si sa randuiasca totul, absolut totul: si spalarea mainilor si culoarea icoanelor, si respiratia plamanilor si mantuirea sufletelor, si nemurirea viilor si numarul mortilor. In elanuri ascendente si revarsari orizontale, dreptul contemporan, virusat si el de isteria covidului, isi traieste o majora criza de epilepsie: legi de alerta care se suprapun peste ordonante de urgenta si se calca pe bombeu reciproc, proceduri concepute in miez de noapte asteptandu-si nasterea dupa juma' de ceas de gestatie, ordine administrative care-s instructiuni in zilele cu sot si recomandari in cele impare, norme de trimitere la reguli inexistente si referinte la ziceri intraductibile in limba vorbita de oameni, revocari de abrogari si abrogari de revocari, cacofonie de babilonie si babilonie de cacofonie. Toate servite ca Drept, Drept intru restrangerea ori anihilarea drepturilor oamenilor si decretarea principiului ca libertatile dauneaza grav sanatatii. Deseuri normative toxice si pestilentiale care put a neconstitutionalitate ori a ilegalitate, dupa caz, si care fac din dreptul martial al covidului-19(84) un set de instructiuni scrise marunt pe cutia cu somnifere si pe eticheta verde de Paris.

Dar nu despre tentativele de suicid ale emo-dreptului tin sa vociferez. Ci despre pornirile lui maniacale de amestec in treburile interne ale altor „jurisdictii" (1) si de control absolut asupra derizoriului (2).

1. Ca sistem de norme si reglementari, dreptul facut de oameni prin legiuitorii lor e menit sa adecveze raporturile sociale cu etica timpului si functionarea cvartetului persoana fizica-persoana juridica-comunitate-stat in acord cu principiile echitatii, egalitatii si binelui public. Cam asta-i teritoriul pe care functioneaza si nu-si poate aroga competente dincolo de granitele „telurice" ale misiunii lui. Mai pe scurt, dreptul nu-si poate asuma arogant misiunea exorbitanta de a interveni in spatiile ori relatiile care nu-s ale oamenilor, entitatilor si institutiilor de ei create. El n-are ce cauta nici in regatul stiintelor exacte si nici in Imparatia Cerurilor.

Intai, el nu poate intra in domeniul fizicii sa rescrie legea gravitatiei, n-are cum sa decreteze ca molecula apei are trei atomi de hidrogen in loc de doi si nici cum sa normeze contactul miraculos al spermatozoidului cu ovulul. (Fictiunea ca un copil conceput e considerat nascut cand e vorba de drepturile lui inseamna - dincolo de minunatia etica a prezumtiei - una dintre acele formidabile recunoasteri ale separarii domeniului dreptului de „jurisdictia" biologiei.) Pe urma, desi se vrea „matematica", dreptul primeste aceasta recunoastere doar cu titlu metaforic si doar cand respecta in mod autentic rigorile logicii si cartezianismului. Altminteri, dreptul nu poate legifera maine ca 2+2=5 decat daca am accepta ca suntem - suntem, cumva, evrika!, asta-i confirmarea?...- in lumea distopica a lui Orwell unde acest „adevar" decretat de Big Brother era asumat si aplaudat de supusii lui.

Pe urma, asa cum nu se poate amesteca peste legile stiintei, reglementarea laica n-are cum sa intervina  in prescriptiile religiei. Am mai zis-o si in alt context, dreptul n-are ce cauta in biserica ca sa normeze modul in care enoriasul decide sa se reculeaga in fata lui Dumnezeu si nu poate sa legifereze ritualurile rugaciunilor^[1]. Lacasul de cult are legile lui, randuielile canonice, care au alta sorginte si alta substanta decat regulile lumesti, laice si temporale, amendabile in functie de bataliile de vanturi.^[2] Sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu este una dintre expresiile acestei separari de ape si de jurisdictii. Iar daca admitem ca secularistii pot jubila ca au dat afara Biserica din Stat, tot asa, din nevoia de a evita dubla masura, trebuie sa acceptam ca si enoriasii trebuie sa beneficieze de autonomie si de tihna dupa ce au dat afara Statul din Biserica. Separarea intr-un singur sens ar fi, altminteri, un nonsens.

In lumina premiselor de mai sus, ca slujitor al dreptului si iubitor al stiintei lui, mie mi-e rusine ca, in aceste vremi de restriste, cand e nevoie de calm, rigoare, justa masura si echilibru (exact „luminile" si „intelepciunile" unui adevarat Legiuitor), dreptul intervine despotic sa scrie ecuatii pe care n-are cum a le scrie si sa cotropeasca teritorii pe care n-are cum a le stapani. Intai si-ntai, el isi aroga competenta suprema, a monarhului absolut si despotic, de a defini insasi viata supusilor, de a decreta care sunt drepturile lor esentiale si care-s secundare, de a decide ierarhia importantei libertatilor ca adevar cu valoare de dogma, universal valabil si aplicabil si, din cauza unei viroze, fie ea context sau pretext - prefabricat sau nu - de a-si alinia subordonatii la distanta regulamentara ca ei sa aplaude si sa multumeasca tatucului pentru masurile de ocrotire si protectie impotriva inamicului. Pe urma, in numele acestui deziderat, dreptul isi pierde capul si firea si se agita isteric in toate directiile: isi aranjeaza pedant boneta asistentei medicale ca sa ne ia temperatura si decreteaza ca, daca ocaua lui zice 37,4 (plus-minus „marja de eroare din prospectul dispozitivului"), suntem prezumati in mod absolut infectati de pacatul suprem si, ca atare, suntem expropriati pe loc, despagubireless, de sansa de-a cumpara paine; isi ia chilotii arbitrului de fotbal si-si scoate de la brau spray-ul de colorat terenul, ne trimite in zid si ne masoara distantele amplasamentelor pentru ca loviturile statului sa fie cat mai libere; isi pune apoi repede pe el halatul de medic si regleaza simptomele asimptomaticilor si regimul lor de tratament; iar, dupa ce a dereticat urgentele zilei in materie de biologie, geometrie si chimie, isi trage sutana peste boneta, chiloti si halat si da o raita pe la biserica, sa dezinfecteze normativ icoanele si sa dea linguritei de impartasanie o folosinta unica. Dupa care, se baga-n pijamale-nspre-culcare, linistit ca si-a facut treaba, nu inainte de a ne transmite ultimele indicatii si instructiuni pentru ziua de maine, la douaspe fara cinci.

2. Va jur ca, pana mai ieri, nu stiam ce-nseamna „plica". A fost nevoie de o norma de drept, emisa de Ministerul de Interne si Ministerul Sanatatii, in codevalmasie, ca s-o iau din loc inspre DEX si sa ma documentez^[3]. Desi dictionarul imi zice ca „plica" este o „cuta a pielii sau a mucoasei peretilor anatomici", norma cu pricina pare sa dea plicii sensul metaforic al indoiturii (asta admitand - in contra tuturor prescriptiilor de tehnica legislativa - ca o regula juridica s-ar putea scrie si-n figuri de stil). Asadar, ordinul in discutie ma obliga sa urmez „precautiunile universal valabile" (sic!) si sa-mi mentin „igiena respiratiei" (sic!) prin „tuse si/sau stranut in plica cotului sau in servetel de unica folosinta" (sic!) (sublinierea mea) cu mentiunea capitala ca, „dupa utilizare, servetelul de unica folosinta va fi aruncat in recipientul de colectare a deseurilor si se va efectua imediat igiena mainilor (sic!)" (nu mi-e clar daca doar a palmelor sau a membrelor superioare din varful degetelor pana-n umar) ^[4]. Prin urmare, da, regula stranutului in „plica cotului" se vrea o norma de drept. Cum norme juridice se doresc si instructiunile adoptate in ultima vreme ca sa ne ordoneze viata in cele mai amanuntite detalii, de la portul botnitei si „termometrizare" pan' la „evitarea atingerii" si „carantinare".

As irosi prea mult timp si spatiu ca sa fac un inventar complet al acestor regulamente de respiratie igienica, de distantare sociopata, de dezinfectari de maini si de stranuturi septice aplicabile in diverse domenii. Zabovesc doar pret de cateva randuri cu exemple recente de prescriptii care isi propun sa puna ordine in activitatea muzeelor si galeriilor, bibliotecilor si librariilor, platourilor de filmare si concertelor. E vorba de Ordinul comun al Ministerului Sanatatii si Ministerului Culturii nr. 967/2020, publicat acum cateva zile^[5]. Un simplu exemplu, ultimul dintre cele o suta de mii. Carevasazica, potrivit Anexei acestui Ordin, renasterea si revigorarea noastra spirituala sunt garantate pentru ca garantii acestei renasteri si revigorari - sanatoase, de data asta - (muzeografii si artistii, bibliotecarii si librarii, regizorii si actorii) „isi vor informa fara intarziere superiorii (sic!) in cazul in care afla ca o persoana cu care au avut contact in perioada desfasurarii activitatii este infectata/suspecta ca ar fi infectata " [Cap.I, art. 1, lit.d)] si vor veghea la respectarea altor obligatii vitale pentru sanatatea culturii romane: „spalatul pe maini ori de cate ori este nevoie, evitarea atingerii fetei cu mainile neigienizate" [Cap.I, art.1, lit.e)], „limitarea accesului publicului vizitator astfel incat sa fie asigurata o distanta de minimum 2 m intre oricare doua persoane, dar fara a depasi 50% din capacitatea maxima a spatiului" [Cap.I, art.2, lit.e)] (asta, pesemne, intrucat muzeele, bibliotecile si librariile romanesti gemeau de lume pana mai ieri); „termometrizarea noncontact a vizitatorilor" (sic!) [Cap.I, art.2, lit.l]; „asigurarea distantei de minimum 1,5 m intre angajatii care lucreaza la birouri orientate fata-spate si spate-spate" [Cap.I, art.4, lit.a)]; „restrictionarea activitatilor culturale si de educare in biblioteci" [Cap.II, art. 1, lit. r]; „organizarea rezervarilor documentelor (...) cu stabilirea unor intervale orare de ridicare a cartilor, pentru a elimina formarea de aglomerari de cititori" [Cap. II, art 1, lit. w]; asigurarea unei perioade „de carantina a documentelor in cazul in care dezinfectia acestora nu este posibila" (sic!) [Cap. II., art1, lit. aa]; „masurarea temperaturii prin termometru noncontact, precum si efectuarea triajului observational zilnic la intrarea in platou/spatiul de filmare" [Cap.IV, art.3, lit.f]; „limitarea numarului de persoane, in functie de suprafata platoului de filmare astfel incat fiecare persoana sa aiba o suprafata aferenta de 4 m2 de spatiu [Cap.IV, art.3, lit.h]; „restrictionarea scenelor care implica un numar mare de persoane pe o suprafata restransa" [Cap.IV, art.3, lit.n]; filmarea scenelor „de interior cu o distributie mai mare de 10 persoane (...) doar daca este posibila mentinerea distantei fizice" [Cap.IV, art.3, lit o]; limitarea „contactului fizic intre actori" [Cap.IV, art.3, lit.p]; evitarea scenelor „cu contact apropiat indelungat (mai mult de 15 minute, la o distanta mai mica de 1,5 m)" [Cap.IV, art.3, lit.q]; efectuarea machiajului si coafurii „cu respectarea precautiunilor universale: mentinerea distantei fizice, limitarea contactului apropiat, igienizarea mainilor si dezinfectia suprafetelor inainte si dupa sedinta de machiaj/coafor" [Cap.IV, art. 4, lit.b]; limitarea asistentei  „la echipare/imbracare (...) la minimum posibil." [Cap.IV, art. 4, lit.d]

 Citesc, ma minunez si nu-mi vine sa cred... Carevasazica, Ministerul Culturii (deci nu orice minister, ci acela „al Culturii") adopta reglementari care-si propun sa „termometrizeze" oamenii, sa „restrictioneze activitatile culturale si de educare in biblioteci", sa „carantineze cartile" („atunci cand dezinfectia lor nu e posibila"), sa „elimine formarea de aglomerari de cititori" si sa forteze scenaristii sa-si scrie scriptul cu ruleta in mana ca nu cumva pantomimele actorilor sa se ia la tranta ori la sex cu virusul „ucigas". Sunt norme care ma lasa stupefiat si perplex in fata intrebarilor fara raspuns. Le iau in ordine...

Intai, cum isi permit niste reguli girate de forul suprem al culturii nationale sa maltrateze, sa „termometrizeze noncontact" si sa „carantineze" limba romana? Nu exclud ca, in evolutia limbii, barbarismele astea lingvistice sa fie in viitor adoptate, dar de cand si pana cand -ma intreb- are prescriptia juridica asemenea initiative revolutionare, cand este de notorietate ca ea ar trebui sa lucreze doar cu sensuri clare si consacrate? (Sau poate asemenea reglementari referitoare la „carantinarea" si „dezinfectia" lucrarilor din biblioteca sa fie oare un prim pas spre etapa de demarcatie intre carti curate si septice si carti spurcate si eretice?!) Pe urma, ce inseamna sa „elimini formarea de aglomerari de cititori"?! „Eliminarea formarii de aglomerari"...Uau, uau, uau! Dar „triaj observational zilnic"?! Dar „maini neigienizate"?! La limita, pot pricepe ca frica a fost recent incoronata ca regina a tuturor virtutilor, da' sa fie imparateasa asta atat de puternica incat sa aiba un efect paralizant asupra bunului simt lingvistic si asupra corzilor vocale ale limbii materne?! Sau cumva asemenea simptome de cancer lingvistic sunt semnul disparitiei a insasi comunicarii verbale dintre oameni, prognozata de Elon Musk^[6]? Sau poate ministerul emitent se vrea numit de maine Ministerul Inculturii?...

Doi. Cata vreme randuiala juridica trebuie sa fie cea mai neechivoca si clara si riguroasa forma de expresie a relatiilor sociale, cum de este permisa legiferarea vagului si a confuziei? Ce inseamna „numar mare de persoane pe o suprafata restransa"?! Dar „obligatia" de a ma spala pe maini „ori de cate ori este nevoie"?! Cum ar urma sa fiu eu acuzat ca nu am denuntat persoana „suspecta ca ar fi infectata"? Pe baza caror probe? Și-apoi cum limitez eu, regizor, asistenta la „echipare/imbracare” la „minimul posibil"? O asemenea maniera de legiferare sau de normare, nu este ea, oare, expresia abdicarii claritatii si rigorii (care ar trebui sa fie) intruchipata de drept in fata puterii discretionare a agentului constatator chemat sa evalueze fapta si incadrarea ei?!

In fine, punctul pe i. In lumea justitiei exista un principiu vechi de secole: de minimis non curat lex, legea nu se ocupa si n-ar trebui sa se ocupe de maruntisuri si de fleacuri. Cum raspund normele evocate acestui principiu, atata vreme cat ele plonjeaza in cele mai mici detalii ale relatiilor sociale de reglementat (si, adesea, mult dincolo de sfera socialului, vezi „carantinarea cartilor" si „igienizarea" contactelor dintre actori)? Simt ca daca mai citesc o data regula de drept care ma obliga sa ma spal pe maini o sa fac automat bube de raie intre degete (si, in orice caz, o sa-mi reamintesc din nou glumita care a circulat in perioada asta si care zicea ca, atunci cand ne va fi difuzat si episodul al doilea al epidemiei, prescriptia fundamentala va viza spalarea picioarelor). La limita, ma astept sa mi se raspunda ca reglementarile in cauza n-au valoare de lege constitutionala sau organica sau ordinara si ca-s doar un amarat de ordin. In fata unei asemenea eventuale obiectii, m-as vedea nevoit sa reafirm ca, fie si in Ordin continute, normele nu-si pot permite sa tarasca dreptul in trivial, derizoriu sau chiar ridicol. Auziti, nu va suparati, imi imprumutati si mie un Arghezi? Nu pot, imi pare rau, regula zice ca Arghezi mai are de stat patru zile la carantina, dar va pot da, in schimb un Beniuc, proaspat termometrizat si dezinfectat, daca doriti...

Citind normele evocate si intrebarile generate de ele, in minte-mi vine, totusi, un raspuns: cineva, acolo, undeva, habar n-am unde, nu „undeva sus" ci, probabil, undeva foarte jos, pe romaneste-tiganeste spus, ne ia la misto.

Pentru mai multe articole de acelasi autor, a se vedea blogul www.florentintuca.ro.