Judecatorii Rodica Aida Popa (foto 2), Marius Dan Foitos si Dan Andrei Enescu de la Inalta Curte de Casatie si Justitie sunt acuzati ca au comis grave nereguli in 22 ianuarie 2020, cand l-au condamnat definitiv pe procurorul Vasile Popa (foto 1), fost sef al Parchetului de pe langa Tribunalul Bihor, la 6 ani de inchisoare pentru presupuse fapte de abuz in serviciu, sustragere sau distrugere de inscrisuri, favorizarea faptuitorului si santaj. Ne referim la acelasi dosar care la fond, prin sentinta judecatorului Gheorghe Bugarsky de la Curtea de Apel Timisoara, a generat doar o condamnare la 3 ani cu executare pentru santaj, dar si achitari pentru celelalte 12 capete de acuzare (click aici pentru a citi). Neregulile completului ICCJ sunt reclamate acum de catre Vasile Popa in actiunea de recurs in casatie depusa in luna mai 2020, prin care solicita achitarea pentru toate capetele de acuzare si suspendarea executarii pedepsei pana la solutionarea definitiva a recursului in casatie.

Fara sa intram in detaliile spetei (le gasiti in linkul de mai sus), amintim ca Vasile Popa a fost condamnat pentru ca ar fi rupt un rechizitoriu intocmit de catre un procuror din subordine (Adrian Briscan), pe vremea cand Popa conducea Parchetul de pe langa Judecatoria Oradea, favorizandu-i astfel pe inculpatii din acel dosar. In alta ordine de idei, acelasi Vasile Popa a fost condamnat pentru ca ar fi santajat-o pe o femeie (Maria Lozinca), sa-i restituie o suma de bani imprumutata.

In recursul in casatie – pe care il gasiti integral la sfarsitul articolului, avocatii Radu Chirita (foto 3) si Lucian Petruta demonteaza fiecare capat de acuzare atat din punctul de vedere al incadrarii juridice, cat mai ales din perspectiva starii de fapt. In esenta, aparatorii argumenteaza felul contradictoriu in care completul domnisoarei Aida si-a motivat solutia de condamnare definitiva, precum si faptul ca acelasi complet a adaugat acuzatii neformulate de catre Directia Nationala Anticoruptie. In legatura cu santajul, avocatii Chirita si Petruta explica faptul ca marturiile din dosar au negat ca Vasile Popa ar fi facut vreo presiune asupra Mariei Lozinca.

Insistam asupra acuzatiei legate de ruperea rechizitoriului, intrucat avocatii arata cum domnisoara Aida si colegii ei au completat acuzatia formulata de catre DNA in aceasta privinta, judecatorii supremi sustinand ca acel rechizitoriu ar fi fost legal intocmit (desi Directia Nationala Anticoruptie nu mentioneaza nimic despre legalitatea respectivului document). Aceiasi judecatori de la ICCJ se contrazic singuri, spunand intr-o parte ca prin pretinsa rupere a rechizitoriului, procurorul Vasile Popa a lezat drepturile inculpatilor din acel rechizitoriu, pentru ca imediat dupa aceea, tot completul Aidei Popa sa sustina ca, de fapt, ar fi fost vorba despre favorizarea faptuitorului, prin sustinerea intereselor acelor inculpati.

Chiar si asa, o asemenea fapta nu ar fi putut face obiectul decat cel mult al unui dosar disciplinar (nicidecum penal), explica avocatii lui Vasile Popa.

Inainte de a va lasa sa cititi principalele argumente ale avocatilor, mentionam ca recursul in casatie a trecut deja de filtrul admisibilitatii, judecarea actiunii pe fond la Inalta Curte fiind in plina desfasurare. In dosarul nr. 2054/1/2020, magistratele supreme Simona Daniela Encean, Oana Burnel si Elena Barbu au stabilit urmatorul termen pentru ziua de vineri, 11 decembrie 2020.

Prezentam cele mai importante fragmente din recursul in casatie:

„V. Motivarea recursului in privinta condamnarii pentru infractiunea de abuz in serviciu

A. Fapta nu e prevazuta de legea penala

Prin decizie, s-a retinut urmatoarea stare de fapt:

'Fapta inculpatului Popa Vasile Constantin, care in calitatea sa de prim-procuror al Parchetului de pe langa Judecatoria Oradea, in perioada iulie 2010-ianuarie 2011, nu a dispus solutia infirmarii rechizitoriului emis de procurorul Briscan Adrian Virgil in dosarul nr. 7515/P/2008 al Parchetului de pe langa Judecatoria Oradea, ci l-a distrus fizic prin rupere dupa exprimarea acordului verbal al procurorului Ilisie Teofil Ionel de a solutiona dosarul, ca urmare a afirmatiei facute de catre inculpat ca la dosar nu exista probe, precum si dispunerea in mod nelegal a repartizarii dosarului nr. 7515/P/2008 procurorului Ilisie Teofil lonel, fara a exista o dispozitie motivata de repartizare in acest sens, cu incalcarea dispozitiilor art. 304 alin. 1 si 2 din Codul de procedura penala (art. 220 din Codul de procedura penala anterior), precum si art. 64 alin. 3 si 4 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, cu modificarile ulterioare, referitoare la infirmarea solutiilor si trecerea lucrarilor repartizate altui procuror, respectiv prin neindeplinirea actelor corespunzatoare atributiilor ce ii reveneau, afectand drepturile persoanelor care urmau sa fie trimise in iudecata, precum si increderea in modul de instrumentare al dosarului in cursul urmaririi penale, intruneste conditiile de tipicitate ale infractiunii de abuz in serviciu prevazuta de art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 modificata, cu referire la art. 297 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

S-a sustinut si incalcarea prevederilor art. 62 alin. (2) si (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara cu modificarile ulterioare, ceea ce nu se poate avea in vedere. Norma invocata se refera la principiile legalitatii, impartialitatii, controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului Justitiei, in conditiile legii, iar exercitarea functiei de procuror are loc in conformitate cu legea, respectarea si protejarea demnitatii umane, apararea drepturilor persoanei. Acestea sunt dispozitii cu caracter general, pe care le au toti procurorii, nefacand obiectul unor atributii speciale care decurg din functia efectiva, ce au fost in concret mentionate, in situatia inculpatului, pe care, de altfel, inculpatul Popa Vasile Constantin le-a incalcat atunci cand nu a dispus infirmarea actului de sesizare intocmit cu respectarea legii si nici a repartizarii dosarului altui procuror'.

Fapta in materialitatea ei, astfel cum a fost retinuta, nu este prevazuta de legea penala, intrucat nu verifica tipicitatea obiectiva a infractiunii prevazute de art. 13/2 din Legea nr. 78/2000, element al laturii obiective a infractiunii de abuz in serviciu asimilate infractiunilor de coruptie.

Potrivit art. 13/2 din Legea nr. 78/2000, in cazul infractiunilor de abuz in serviciu sau de uzurpare a functiei, daca functionarul public a obtinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majoreaza cu o treime.

Intre fapta retinuta de instanta de apel si norma de incriminare a infractiunii pentru care recurentul a fost condamnat nu exista identitate, fapta nefiind prevazuta de legea penala, respectiv nu se verifica art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen.

La aceeasi concluzie se ajunge si prin parcurgerea motivarii privitoare la condamnarea pentru aceasta infractiune, in concret prin indicarea doar a dispozitiilor art. 297 alin. (1) C. pen. in analiza dizpozitiilor legale aplicabile acuzatiei. Lipsa oricarui folos rezulta chiar si din starea de fapt retinuta pentru infractiunea de favorizare a faptuitorului, unde instanta de apel nu a validat vreun folos decurgand din aceleasi actiuni reprosate.

Starea de fapt, astfel cum a fost retinuta, la fel ca solutia de vinovatie care s-a pronuntat, este urmarea unor vadite nelegalitati, subsumabile incalcarii dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal.

Au fost incalcate limitele si obiectul judecatii – art. 371 C. proc. pen. – in componenta privind fapta aratata in actul de sesizare, implicit limitele judecarii apelului.

Instanta de apel a modificat acuzatia in fapt, in materialitatea ei, adusa recurentului direct prin decizie.

Prin actul de sesizare s-a retinut initial ca:

'Prin faptele inculpaiului Popa Vasile Constantin, in calitatea sa de prim-procuror al Parchetului de pe langa Tribunalului Bihor, in perioada iulie 2010-ianuarie 2011 de a-si exercita in mod defectuos atributiile de serviciu a adus atingere grava interesului general de infaptuire a justitiei si implicit intereselor legitime ale Parchetului de pe langa Tribunalul Bihor, afectand grav increderea justitiabililor in aceasta institutie chemata sa aplice legea si sa infaptuiasca actul de justitie. Totodata, inculpatul a distrus rechizitoriul intocmit de procurorul Briscan Adrian in dosarul cu nr. 515/P/2008 al Parchetului de pe langa Judecatoria Oradea, obtinand in acest mod un folos necuvenit pentru invinuitii Hendrea Florian, Ferar Florinel si Ivan Marcel Cristian, fara a emite o solutie procedurala de infirmare a actului de sesizare a instantei, obtinand in acest mod un folos necuvenit pentru invinuiti / suspecti, impiedicand cursul justitiei si determinand astfel prelungirea procesului penal'.

Ca urmare a parcurgerii procedurii de camera preliminara si a constatarii neregularitatii actului de sesizare sub aspectul descrierii acuzatiei de abuz in serviciu daca functionarul a obtinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, starea de fapt a fost explicitata astfel:

'In perioada iulie 2010 – ianuarie 2011, inculpatul Popa Vasile Constantin, in calitate de prim-procuror al Parchetului de pe langa Judecatoria Oradea, a distrus rechizitoriul intocmit de procurorul Briscan Adrian in dosarul cu nr. 7515/P/2008 al Parchetului de pe langa Judecatoria Oradea, obtinand in acest mod un folos necuvenit pentru invinuitii Hendrea Florian, Ferar Florinel si Ivan Marcel Cristian. Procurorul Briscan Adrian si-a desfasurat activitatea la Parchetul de pe langa Judecatoria Oradea in perioada 1995 – 01.07.2010. In perioada sus-mentionata, procurorul Briscan Adrian a avut de solutionat si dosarul 7515/P/2008, care ii fusese repartizat, dosarul privind pe invinuitii Hendrea Florian, Ferar Florinel si Ivan Marcel Cristian si fiind inaintat de lucratorii de politie cu propunerea de trimitere in judecata. In vara anului 2010, Briscan Adrian a solutionat dosarul 7515/P/2008 cu solutie de trimitere in judecata (rechizitoriu), fiind apoi promovat ca procuror in cadrul Parchetului de pe langa Tribunalui Bihor. Ulterior, la solicitarea procurorului Ilisie Teofil Ionel, Briscan Adrian a discutat cu acesta pe marginea dosarului 7515/P/2008, redistribuit procurorului Ilisie Teofil Ionel, ocazie cu care a constatat ca in dosar nu se mai afla rechizitoriul, nici vreo solutie de infirmare care sa justifice redistribuirea dosarului 7515/P/2008. De altfel, conform datelor existente la dosar, inculpatul Popa Vasile Constantin a rupt rechizitoriul chiar in fata procurorului nou-desemnat, caruia, desi nu i-a sugerat vreo solutie, i-a spus ca in dosarul in cauza s-a dispus rechizitoriu fara a exista probe. La data de 31 ianuarie 2011, procurorul Ilisie Teofii Ionel a intocmit un nou act de sesizare al iristantei, dispunand punerea in miscare a actiunii penale si trimiterea in judecata a inculpatilor Hendrea Florian, Ferar Florinel si Ivan Marcel Cristian, rechizitoriul fiind confirmati de prim-procurorul adjunct al Parchetului de pe langa Judecatotia Oradea, Simina Ioana Goia. S-a considerat ca abuzul exercitat de inculpatul Popa Vasile Constantin prin ruperea rechizitoriului si amanarea trimiterii in judecata a invinuitilor a constituit un folos pentru Hendrea Florian, Ferar Florinel si Ivan Marcel Cristian, chiar daca, ulterior, procurorul Ilisie Teofil lonel a dispus aceeasi solutie. S-a constatat ca ruperea rechizitoriului si inlocuirea prin fals a solutiei (punctul 3) nu este un eveniment singular in activitatea infractionala a inculpatului Popa Vasile Constantin, acesta alegand in acest caz sa nu iniocmeasca personal o solutie alternativa, ci sa dispuna redistribuirea dosarului, fara a justifica, in vreo modalitate prevazuta de Codul de procedura penala, negarea solutiei dispuse de procurorul Briscan Adrian'.

Printr-o simpla comparatie a celor 3 stari de fapt, apararea constata ca instanta de apel prin decizie:

a) nu a retinut obtinerea unui folos necuvenit pentru sine ori pentru altul;

b) a modificat urmarea / rezultatul acuzatiei initial aduse din 'atingere grava inieresului general de infaptuire a justitiei si implicit intereselor legitime ale Parchetului de pe langa Tribunalul Bihor, afectand grav increderea justitiabililor in aceasta institutie chemata sa aplice legea si sa infaptuiasca actul de justitie' in 'afectand drepturile persoanelor care urmau sa fie trimise in iudecata, precum si increderea in modul de instrumentare a dosarului in cursul urmaririi penale [...]';

Practic, instanta de apel a recalificat folosul necuvenit obtinut de invinuitii Hendrea Florian, Ferar Florinel si Ivan Marcel Cristian, retinut de acuzare ca fiind amanarea trimiterii in judecata, in vatamarea acestor persoane in drepturile lor (fara a se indica vreunul). Facem precizarea ca aceste persoane nu au fost citate si nici nu au avut calitate procesuala in cauza. Apararea face si observatia ca desi inculpatul a fost trimis in judecata pentru ca ar fi vatamat interese, a fost condamnat pentru ca ar fi vatamat drepturi.

c) a adaugat laturii obiective din perspectiva actiunilor reprosate fapta de a 'dispune in mod nelegal repartizarea dosarului nr. 7515/P/2008 procurorului Ilisie Teofil Ionel, fara a exista o dispozitie motivata de repartizare in acest sens';

Fata de imprejurarea ca recurentului nu i s-a permis sa se apere pentru aceasta fapta, apararea tine doar sa invedereze ca dispozitille art. 64 din Legea nr. 304/2004 nu obliga la motivarea dispozitiei prin care se dispune repartizarea cauzei unui alt procuror (aceasta imprejurare a fost analizata si cu ocazia acuzatiilor de la pct. 3 si 5 din rechizitoriu, dar nu s-a retinut vreo nelegalitate pentru dispozitii similare).

d) in lipsa unei vatamari concret individualizate, nu se poate retine o legatura de cauzalitate existenta intre fapta si urmare.

Desi obiectul judecatii se margineste la verificarea starii de fapt prin prisma probelor prezentate, iar in masura retinerii faptelor astfel cum au fost expuse de acuzare se verifica identitatea acesteia cu norma de incriminare, in aceasta situatie, judecata apelului a avut loc dupa noi reguli de drept neprevazute in legea de procedura, in mod legal. Instanta de apel retinand o alta stare de fapt, trebuia sa pronunte o solutie de achitare pentru aceasta acuzatie.

Apreciem oportun a invedera alte omisiuni esentiale ale starii de fapt, retinuta de instanta de apel, care denota nelegalitatea hotararii si neprevederea faptei de legea penala, respectiv:

a) nu s-a retinut caracterul legal sau nelegal al rechizitoriului emis de procurorul Briscan Adrian in dosarul nr. 7515/P/2008 al Parchetului de pe langa Judecatoria Oradea (precum s-a retinut in cazul infractiunilor de distrugere si favorizare a faptuitorului);

Omisiunea este esentiala, intrucat daca se aprecia ca rechizitoriul era legal intocmit, nu se valideaza acuzatia de a nu proceda la infirmarea rechizitoriului din perspectiva prevederii faptei de legea penala - atributia legala de a infirma devine incidenta doar in cazul unui rechizitoriu nelegal ori netemeinic.

b) nu a fost individualizata noua vatamare retinuta – a drepturilor celor trei invinuiti, iar increderea in modul de instrumentare nu este un asemenea drept ori interes al persoanei vatamate.

Apararea constata si ca principiul minimei interventii, inserat prin jurisprudenta Curtii Constitutionale in cadrul laturii obiective a infractiunii de abuz in serviciu, obliga organul judiciar la realizarea unei analize in concret asupra gravitatii generate de incalcarea legislatiei primare. In acelasi timp, trebuie subliniat ca analiza decurge din principiul legalitatii incriminarii, intrucat nerespectarea principiul minimei interventii echivaleaza cu neintrunirea conditiilor de tipicitate obiectiva a infractlunii de abuz in serviciu. Desi principiul minimei interventii se impune, in primul rand, legiuitorului (astfel cum s-a retinut in considerentele Deciziei nr. 405/2016 a Curtii Constitutionale, apararea constata ca Parlamentul a ramas in pasivitate, neoperand vreo modificare legislativa pana la data pronuntarii hotararii in apel. Astfel, revenea instantei de control judiciar datoria sa efectueze o analiza a aptitudinii elementelor materiale retinute de a produce o vatamare structurala, semnificativa si iremediabila a drepturilor sau intereselor legitime, care sunt sanctionate de art. 297 C. pen. Nici acest element de tipicitate nu se veriftca, in realitate actiunile materiale reprosate inculpatului putand constitui eventual abaterea disciplinara prevazuta de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. (...)

B. S-au aplicat pedepse in alte limite decat cele prevazute de lege (...)

Ne regasim in aceasta ipoteza, intrucat au fost aplicate nelegal dispozitiile sanctionatorii ale pluralitatii de infractiuni, mai exact s-a retinut si aplicat nelegal concursul intre infractiunea prevazuta de art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. si art. 259 alin. (1) si (2) C. pen. Intrucat retinerea existentei unui concurs de calificari reclama constatarea incidentei unei singure infractiuni cu privire la acea stare de fapt, apare evident ca aplicarea pedepsei si a concursului de infractiuni pentru abuz in serviciu echivaleaza cu aplicarea unei pedepse in alte limite decat cele prevazute de lege. In concluzie, in raport de starea de fapt retinuta de instanta de apel, distrugerea rechizitoriului constituie o forma speciala de abuz in serviciu, calificabila in infractiunea de sustragere sau distrugere de inscrisuri.

VI. Motivarea recursului in privinta condamnarii pentru infractiunea de favorizare a faptuitorului

A. Fapta nu e prevazuta de legea penala

Prin decizie, s-a retinut urmatoarea stare de fapt:

'Asadar, referitor la infractiunea de favorizarea faptuitorului, fapta inculpatului Popa Vasile Constantin, care in calitatea de prim-procuror al Parchetului de pe langa Judecatoria Oradea, in perioada iulie 2010 – ianuarie 2011 de a rupe rechizitoriul initial intocmit legal de catre procurorul Briscan Adrian Virgil, in lipsa unei solutii de infirmare si repartizarea fara nicio solutie motivata a dosarului catre procurorul Ilisie Teofil Ionel se circumscrie ajutorului dat faptuitorilor, respectiv invinuitilor Hendrea Florian, Ferar Florinel si Ivan Marcel Cristian, in scopul ingreunarii cercetarilor in cauza penala care era instrumentata in cursul urmaririi penale, neavand relevanta ca ulterior invinuitii au fost trimisi in judecata printr-un alt rechizitoriu intocmit de procurorui Ilisie Teofil Ionel, intruneste conditiile de tipicitate ale infractiunii prevazute de art. 269 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

Prin modalitatea aleasa de inculpatul Popa Vasile Constantin prin distrugerea rechizitoriului initial intocmit de procurorul Briscan Adrian Virgil, fara sa procedeze legal la solutia de infirmare a acestuia si repartizarea nemotivata a dosarului procurorului Ilisie Teofil Ionel, s-a realizat ajutorul dat de catre inculpat invinuitilor, acesta constituind tocmai distrugerea actului de sesizare si nerespectarea conditiilor prevazute de lege, fiind intrunita cerinta ajutorului de orice fel, prevazuta de lege, ce a condus la ingreunarea cercetarilor, sub aspectul intarzierii desfasurarii urmaririi penale pe o perioada de timp pana la trimiterea din nou in judecata a acestora; nemaifiind necesara existenta unui folos, in cotiditiile normei mai sus-mentionate, asa incat pentru existenta infractiunii de favorizarea faptuitorului, neavand relevanta trimiterea in judecata ulterioara a acestora'.

Se impune o precizare prealabila discutarii nelegalitatii hotararii sub aspectul condamnarii pentru aceasta fapta neprevazuta de legea penala. Instantele de fond si apel au fost investite cu o singura stare fapt comuna celor 3 infractiuni, pretins a fi comise atat in concurs ideal, cat si real. Doar instanta de control judiciar a apreciat necesara o disociere a unei stari de fapt unice in 3 distincte si noi. Aceasta observatie conduce la urmatoarele motive pentru care fapta, astfel cum este descrisa, nu este prevazuta de legea penala, astfel:

Nu pot constitui ajutor in sensul art. 269 alin. (1) C. pen. fapte materiale care constituie in aceeasi imprejurare o vatamare a drepturilor persoanelor 'ajutate'.

Intrucat la analiza acuzatiei de abuz in serviciu s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat ca aceleasi actiuni / omisiuni ale inculpatului au determinat vatamarea drepturilor celor 3 invinuiti care urmau sa fie trimisi in judecata si increderea lor in modul de urmarire penala, aceleasi actiuni nu ii puteau ajuta pentru a li se ingreuna cercetarea penala. Apare ca evident ca cele doua acuzatii materiale se exclud, iar starea de fapt initial retinuta neputand fi cenzurata in vreun fel, trebuie retinuta ca atare – o vatamare. Fapta retinuta de instanta de apel nu este prevazuta de legea penala, pentru ca nu se verifica tipicitatea ajutorului ca fiind un beneficiu al faptuitorilor, deoarece in prealabil s-a constatat vatamarea acestora prin aceeasi fapta. (...)

In fine, este impotriva oricarei logici juridice sa reprosezi si sa condamni pentru fapta de a nu infirma un rechizitoriu legal intocmit.

La fel ca si la acuzatia de abuz in serviciu, starea de fapt astfel cum a fost retinuta, la fel ca solutia de vinovatie care s-a pronuntat, este urmarea unor vadite nelegalitati, subsumabile incalcarii dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal. Au fost incalcate limitele si obiectul judecatii (art. 371 C. proc. pen.) in componenta privind fapta aratata in actul de sesizare, implicit limitele judecarii apelului. Instanta de apel a modificat acuzatia in fapt, in materialitatea ei, adusa recurentului direct prin decizie. Fara a reitera elementele de fapt deja expuse, se impun urmatoarele observatii:

a) a fost completata starea de fapt, prm atribuirea calitatti de 'legal' rechizitoriului in discutie, desi nicaieri pe parcursul urmaririi penale ori al descrierii acestor acuzatii parchetul nu si-a permis sa afirme un atare fapt;

b) s-a adaugat la starea de fapt elementul actiunii de a dispune nemotivat repartizarea dosarului, desi nici aceasta fapta materiala nu a facut parte din acuzatia adusa si precizata de parchet;

c) a fost modificat scopul pentru care a fost dat ajutorul: din 'impiedicand cursul justitiei si determinand astfel prelungirea procesului penal' in 'in scopul ingreunarii cercetarilor in cauza penala care era instrumentata in cursul urmaririi penale'.

Aceasta din urma nelegalitate trebuie analizata in contextul tipicitatii infractiunii de favorizare a faptuitorului sub aspectul ajutorului, mai exact al prefigurarii consecintelor ajutorului, al aptitudinii acestuia de a-si atinge chiar si abstract scopul, tipicitate obiectiva, nu subiectiva – din perspectiva apararii. Cert este ca inculpatul nu putea prefigura ca va fi condamnat pentru o alta aptitudine a faptelor sale decat cele pentru care a fost acuzat, la fel cum fapta de a dispune repartizarea cauzei unui alt procuror nu are nici macar abstract o atare menire.

In fine, nu este prevazuta de legea penala fapta care nu are aptitudinea de crea un pericol asupra infaptuirii justitiei, mai exact a ingreunarii cercetarilor, cat timp acestea erau finalizate (imprejurare de fapt retinuta de instanta de apel). Practic, actiunea este post-factum pretinsei consecinte.

Hotararea este nelegala sub aspectul condamnarii inculpatului pentru aceasta acuzatie, intrucat ne aflam in prezenta unui concurs de calificari incompatibile intre infractiunea de distrugere de inscrisuri prevazuta de art. 259 alin. (1) si (2) C. pen. si prezenta. (...)

Este cert ca actiunea de distrugere este subsumabila unei rezolutii unice. Aparent, desi cele doua norme protejeaza obiecte juridice distincte, in contextul prezentei cauze, distrugerea rechizitoriului este elementul care permite retinerea unttatii de interes colectiv. Ca obiect juridic, art. 259 C. pen. protejeaza autoritatea, iar art. 269 C. pen. infaptuirea justitiei. Atat teoretic, dar si raportat la starea de fapt retinuta, rechizitoriul exprima autoritatea institutiei emitente si are ca finalitate infaptuirea justitiei. In realitate, exista identitate de valoare sociala protejatam intrucat distrugerea unui act emanand de la un organ de urmarire penala este infracttune contra infaptuirii justitiei – prevazuta de art. 275 C. pen. Din acest considerent, favorizarea faptuitorului este, in realitate, in aceasta situatie, consecinta logtca a distrugerii unui rechizitoriu, nu o fapta distincta, neputandu-se gasi o ipoteza in care distrugerea unui rechizitoriu legal (astfel cum se retine) sa nu favorizeze un faptuitor. (...)

B. S-au aplicat pedepse in alte limite decat cele prevazute de lege

Din perspectiva argumentelor privind existenta unui concurs de calificari, in cauza este incident si cazul de casare prevazut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.: s- au aplicat pedepse in alte limite decat cele prevazute de lege. Ne regasim in aceasta ipoteza, intrucat au fost aplicate nelegal dispozitiile sanctionatorii ale pluralitatii de infractiuni, mai exact s-a retinut si aplicat nelegal concursul intre infractiunea prevazuta de art. 259 alin. (1) si (2) C. pen. si art. 269 alin. (1) C. pen. Intrucat retinerea existentei unui concurs de calificari reclama constatarea incidentei unei singure infractiuni cu privire la acea stare de fapt, apare evident ca aplicarea pedepsei si a concursului de infractiuni pentru favorizarea faptuitorului echivaleaza cu aplicarea unei pedepse in alte limite decat cele prevazute de lege.

VII. Motivarea recursului in privinta condamnarii pentru infractiunea de sustragere sau distrugere de inscrisuri

A. Fapta nu e prevazuta de legea penala

Prin decizie, s-a retinut urmatoarea stare de fapt:

'In contextul cauzei, din materialul probator administrat a rezultat ca fapta inculpatului Popa Vasile Constantin, care in calitatea de prim-procuror al Parchetului de pe langa Judecatoria Oradea, in perioada iulie 2010 – ianuarie 2011, a distrus, prin rupere fizica, rechizitoriul intocmit initial legal, de catre procurorul Briscan Adrian Virgil in dosarul nr. 7515/P/2008 al Parchetului de pe langa Judecatoria Oradea, caruia ii fusese predat impreuna cu dosarul spre confirmare, intruneste conditiile de tipicitate ale infractiunii de sustragere sau distrugere de inscrisuri prevazuta de art. 259 alin. 1 si 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal'.

Intre fapta in materialitatea ei si textul de incriminare al art. 259 alin. (1) si (2) C. pen. nu exista identitate, fapta nefiind prevazuta de legea penala.

Un prim argument al lipsei de tipicitate obiectiva a acestei acuzatii este calitatea inscrisului distrus, respectiv un rechizitoriu legal intocmit (dupa cum se retine). Atat vechiul, cat st noul Cod penal au incriminat doua conduite similare de distrugere de inscrisuri, diferentiabile prin calitatea celui de la care emana actul ori caruia ii este destinat. Mai precis, a fost reglementata ca infractiune contra infaptuirii justitiei sustragerea sau distrugerea de probe ori de inscrisuri prevazuta de art. 275 C. pen. (art. 272 C. pen. din 1969). Textul din vechea reglementare era mai explicit din perspectiva emitentului ori destinatarului, insa noua reglementare permite retinerea in mod implicit a aceleasi constatari. Pe de alta parte, sustragerea sau distrugerea de inscrisuri prevazuta de art. 259 alin. (1) si (2) C. pen. vizeaza toate celelalte inscrisuri apartinand unei autoritati sau institutii dintre cele prevazute de lege.

Practic, distrugerea unui act emis de un organ de urmarire penala nu indeplineste tipicitatea obiectiva a infractiunii prevazute de art. 259 alin. (1) si (2) C. pen., ci eventual a art. 275 C. pen. Doctrina sub imperiul vechiului Cod penal a fost unanima sub acest aspect, retinandu-se ca inscrisurile organelor judiciare fac exceptie de la aplicabilitatea infractiunii contra autoritatii, fiind veritabile infractiuni contra infaptuirii justitiei.

Un al doilea argument pentru care fapta astfel cum a fost retinuta nu se suprapune perfect peste norma de incriminare este lipsa retinerii ca stare de fapt a aflarii inscrisului in pastrarea ori detinerea unei institutii dintre cele prevazute la art. 175 alin. (2) si art. 176 C. pen. Cerinta textului de incriminare presupune ca inscrisul care se distruge sa se afle in sfera de dispozitie a unitatii de parchet in cazul nostru, ceea ce nu se verifica. A se retine ca inscrisul a fost intocmit de o persoana si predat alteia nu echivaleaza cu un inscris care se afla in pastrarea sau detentia unei institutii dintre cele indicate la art. 175 alin. (2) si art. 176 C. pen.

Elementul de tipicitate este esential si trebuia retinut intocmai. Nu a fost retinuta o stare de fapt care sa verifice intocmai textul de incriminare sub acest aspect, pentru ca la dosar niciodata nu s-au aflat condica de evidenta a lucrarilor penale a procurorului Adrian Briscan. Se confunda in contextul retinerii starii de fapt condica procurorului cu registrul parchetului, aspect inadmisibil. Mai grav apare faptul ca desi la mentinerea solutiilor de achitare pentru acuzatiile de la pct. 5 din rechizitoriu este analizat acest element de tipicitate, pentru aceasta acuzatie este omisa cu desavarsire o asemenea analiza, dar mai ales retinerea elementului de fapt in discutie.

Rechizitoriul emis de procurorul Adrian Briscan nu era in pastrarea Parchetului de pe langa Judecatoria Oradea, pentru ca:

a) potrivit Regulamentului de ordine interioara al parchetelor din 05.07.2010, predarea lucrarilor si evidentierea acestora se facea conform art. 119 – in cazul nostru, nu a fost predat la prim-grefier ori grefierului desemnat; nu a fost evidentiat in condica de lucrari penale a procurorului Adrian Briscan;

b) desi altor procurori (pct. 3 si 5 rechizitoriu) li s-a cerut si au putut prezenta un draft al rechizitoriilor intocmite, procurorul Adrian Briscan ori acuzarea nu au putut proba nimic in acest sens, cel putin o urma ca s-a facut rechizitoriu;

c) fata de situatia profesionala a procurorului Adrian Briscan – promovat la Parchetul de pe langa Tribunalul Bihor la data de 01.07.2010, predarea dosarului prim-procurorului Vasile Constantin Popa se justifica prin necesitatea de a-i fi repartizat altui procuror, intrucat cauza nu figureaza ca solutionata si nici nu a fost preluata de parchetul ierarhic superior;

d) raportat la mentiunea olografa existenta pe copia rechizitoriului intocmit de procurorul Teofil Ilisie in aceeasi cauza, potrivit careia in jurui datei de 05.07.2010 s-a intocmit rechizitoriu de Briscan, inscrisul in discutie nu putea fi predat sau in detinerea parchetului cat timp procurorul Adrian Briscan promovase la parchetul tribunalului la data de 01.07.2010.

La fel ca si la acuzatiile precedente, starea de fapt astfel cum a fost retinuta, la fel ca solutia de vinovatie care s-a pronuntat, este urmarea unor vadite nelegalitati, subsumabile incalcarii dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal. Au fost incalcate limitele si obiectul judecatii (art. 371 C. proc. pen.) in componenta privind fapta aratata in actul de sesizare, implicit limitele judecarii apelului. Instanta de apel a modificat acuzatia in fapt, in materialitatea ei, adusa recurentului direct prin Decizie. Fara a reitera elementele de fapt deja expuse, se impun urmatoarele observatii:

a) a fost retinut caracterul legal al rechizitoriului, desi nici macar in acuzatia parchetului nu s-a retinut un atare element de fapt;

b) a fost retinuta starea de fapt ca inculpatului i-a fost predat acest rechtzitoriu impreuna cu dosarul cauzei spre confirmare, desi niciodata pe parcursul formularii ori precizarii acuzatilor de catre parchet, pe acest palier, nu s-a retinut o atare imprejurare.

Practic, ambele elemente mentionate sunt prezumtiv incompatibile cu regulile de desfasurare a unui proces penal (art. 4, 5, 8 si 10 C. proc. pen., art. 6 par. 1 si 3 Conv. EDO).

B. S-au aplicat pedepse in alte limite decat cele prevazute de lege

Cu privire la aceasta fapta, este deopotriva incident cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., intrucat in mod nelegal, cu incalcarea Deciziei nr. 7/2016, a fost stabilit noul Cod penal ca lege penala mai favorabila pentru aceasta acuzatie, retinerea corectei incadrari juridice si a vechiului Cod penal, determinand constatarea prescriptiei speciale a raspunderii penale in raport de prevederile Codului penal din 1969. Respectarea si retinerea limitelor corecte de pedeapsa nu permiteau aplicarea unei pedepse, sens in care s-au aplicat pedepse in alte limite decat cele prevazute de lege.

VIII. Motivarea recursului in privinta condamnarii pentru infractiunea de santaj

Prin rechizitoriu, lui Vasile Constantin Popa i s-a imputat comiterea infractiunii de santaj, prevazuta de art. 207 alin. (1) C. pen. S-a retinut ca in calitate de prim-procuror al Parchetului de pe langa Tribunalul Bihor, in perioada 2013- 2014, ar fi proferat amenintari la adresa numitei Maria Lozinca, uzand de calitatea sa, in scopul de a dobandi in mod injust diferenta dintr-un imprumut ramas nerestituit integral, in suma de 7.700 lei.

Instanta de apel, in lipsa unui apel al parchetului care sa vizeze infractiunea de santaj si incalcand principiul non reformatio in pejus prevazut de art. 418 C. proc. pen., a schimbat incadrarea juridica direct prin hotararea definitiva in prevederile art. 207 alin. (1) si (3) C. pen. raportat la art. 13/1 din Legea nr. 78/2000. In aceste conditli, a retinut in linii generale ca Popa Vasile Constantin a exercitat presiuni care au degenerat in amenintari si insulte la adresa lui Lozinca Maria, careia i se solicita sa restituie diferenta de bani. Aceste prezentari ale instantei de apel reprezinta o concluzie si nu starea de fapt care reclama retinerea infractiunii de santaj. Astfel, nu se poate retine cu titlu definitiv ca actiunile imputate lui Vasile Constantin Popa reprezinta amenintare in sensul legii, fara ca instanta investita cu solutionarea recursului in casatie sa suprapuna continutul concret al actiunilor retinute de instanta de apel peste elementele care caracterizeaza amenintarea sau constrangerea.

Continutul concret al actiunilor imputate lui Vasile Constantin Popa a fast prezentat in decizia instantei de apel intr-o modalitate deosebit de eterogena, motiv pentru care vom indica faptul ca acesta se regaseste intre paginile 375 – 413 din decizie. Din aceste considerente, dar si pentru a nu incarca semnificativ si nejustificat prezentul recurs in casatie, vom face doar trimiteri punctuale la chestiunile care nu se suprapun peste textul de incriminare, fara a mai relua intr-o forma extinsa continutul concret retinut de instanta de apel.

Prevederile art. 207 alin. (1) C. pen. incrimineaza constrangerea unei persoane sa dea, sa faca, sa nu faca sau sa sufere ceva, in scopul de a dobandi in mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, in timp ce alin. (3) al aceluiasi articol incrimineaza aceeasi conduita comisa in scopul de a dobandi in mod injust un folos patrimonial pentru sine sau pentru altul.

Instanta de apel a aratat ca nu se pune in discutie legitimitatea datoria pe are o avea de incasat, fiind evident ca solicitarea in sine era legitima, ci modul de comportare al inculpatului, astfel ca ceea ce trebuie analizat in recurs este daca modul de comportare al lui Vasile Constantin Popa constituie o forma de constrangere in sensul art. 207 C. pen.

Analiza ar trebui sa porneasca de la ratiunea incriminarii si valoarea sociala protejata. Practic, ea poarta inainte de toate asupra obiectului juridic si se impune a se verifica in ce masura conduita lui Vasile Constantin Popa a lezat obiectul juridic. (...)

Din perspectiva apararii, conduita pentru care s-a dispus condamnarea lui Vasile Constantin Popa nu a lezat si nu era apta sa lezeze valoarea sociala protejata, esential fiind faptul ca nu a pus victima, pe Maria Lozinca, in situatia de a adopta o conduita pe care aceasta nu o dorea. Din aceleasi considerente, credem ca nici elementul material al laturii obiective nu este realizat. Starea de fapt retinuta de instanta de apel a indicat ca Maria Lozinca avea o datorie reala fata de Vasile Constantin Popa si urmarea sa restituie imprumutul doar in transe de valoare mica si intr-un timp cat mai indelungat, iar imprumutul a fost restituit exact in aceasta modalitate. In concluzie, victima a avut libertatea si a actionat in conformitate cu dorinta sa, fara ca faptele imputate lui Vasile Constantin Popa sa o conduca spre un comportament contrar.

Doar daca intentia victimei ar fi fost de a nu mai restitui imprumutul si totusi ar fl facut plati ca urmare a conduitei lui Vasile Constantin Popa, s-ar fi putut considera ca a fost lezata valoarea sociala protejata.

De altfel, chiar si instanta de apel, fara a valorifica in mod corect aceasta chestiune, a retinut ca actiunea de constrangere, pentru a fi considerata ca atare, trebuie sa fie de natura a prilejui o stare de temere, sub stapanirea careia persoana supusa actiunii de constrangere nu mai poate reactiona moralmente in sensul unei opuneri eficace la pretentiile faptuitorului.

Tot instanta de apel a aratat ca actiunea de constrangere ce trebuie indeplinita consta in aceea ca actiunea trebuie efectuata in vederea obtinerii unei anumite comportari din partea celui constrans (sa dea, sa faca, sa nu faca sau sa sufere ceva). Astfel, victima este pusa in alternativa sau sa reziste constrangerii si sa suporte eventual consecintele neconvenabile la care se gaseste expusa prin aceasta atitudine sau sa consimta la indeplinirea a ceea ce pretinde faptuitorul prin actiunea de constrangere. (...)

Sub aceste auspicii, din starea de fapt retinuta de instanta de apel remarcam faptul ca Maria Lozinca nu a fost pusa sub alternativa fie de a rezista constrangerii lui Vasile Constantin Popa si de a suporta consecinte defavorabile, fie de a consimti la ceea ce i-a pretins. Ea doar a restituit datoria la care era obligata in cuantumul si cu regularitatea pe care tot ea le-a impus, fara a se simti constransa sa restituie imprumutul mai repede, intr-un cuantum mai mare sau intr-un numar diferit de transe. (...)

Avand in vedere toate aceste elemente conjugate si starea de fapt retinuta in hotarare, conduita imputata lui Vasile Constantin Popa nu era apta sa ii produca Mariei Lozinca o stare de temere. Plecam inca de la comportamentul Mariei Lozinca, care a fost descris si anterior, respectiv care a urmarit sa restituie imprumutul in conditiile stabilite unilateral de ea, lucru pe care l-a facut fara a fi influentata de pretinsele amenintari sau constrangeri la care ar fi fost supusa. Insa nici la o analiza punctuala asupra faptelor lui Vasile Constantin Popa nu credem ca poate fi retinuta aptitudinea pretinselor constrangeri de a modifica vointa persoanei vatamate. Solicitarile repetate de restituire a imprumutului, fie ca acestea s-au facut prin viu grai, fie telefonic, chiar facute pe un ton mai ridicat, nu sunt apte sa genereze o stare de temere unei persoane cu care se afla in relatie de amicitie (cum s-a retinut la pag. 408 din decizie), persoana care avea deja o anumita varsta si experienta de viata, persoana care gestiona o spalatorie auto (activitate care nu e chiar straina de ridicarea tonului vocii sau chiar folosirea unui limbaj neacademic) si avea un membru de familie organ de politie. De asemenea, faptul ca Vasile Constantin Popa a solicitat soferului sau de la parchet sa ridice de la Maria Lozinca unele dintre transele restituirii imprumutului nu este o chestiune apta sa induca o stare de temere. Aceasta imprejurare nu constituie in sine o amenintare, o forma de constrangere si niciun element din aceasta conduita nu poate leza libertatea morala a victimei. La fel de irelevant din punct de vedere al normei de incriminare este faptul ca soferul s-ar fi deplasat cu o masina albastra, aspect care cu atat mai putin putea sa lezeze libertatea morala a unei persoane care administreaza o spalatorie de masini, in care probabil intra zeci de maslni albastre in fiecare zi. (...)

Folosirea unui ton mai ridicat sau chiar folosirea unor injurii, in conditiile in care pretinsa victima nu restituia cu regularitate imprumutul (conduita imputabila victimei), este inca un element care face sa nu fie tipica fapta lui Vasile Constantin Popa.

De asemenea, in cauza lipseste raportul de cauzalitate dintre faptele lui Vasile Constantin Popa si remiterea sumelor de bani de catre Maria Lozinca. Intreaga constructie a starii de fapt rezultate din hotarare releva faptul ca remiterile sumelor de bani au fost deteminate de existenta datoriei reale fata de Vasile Constantin Popa si nu de vreo activitate de constrangere a persoanei vatamate.

In concluzie, apreciem ca starea de fapt relevata in cuprinsul deciziei instantei de apel nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii de santaj intrucat lipseste tipicitatea infractiunii sub aspectul obiectul juridic si al elementului material al laturii obiective – al cerintelor esentiale, al urmarii si al raportului de cauzalitate”.

* Cititi aici intreaga actiune de recurs in casatie

sursa foto Vasile Popa: Adevarul.ro

sursa foto Radu Chirita: Avocatura.com