Diminetile arestate la domiciliu (cel mai adesea, ele, diminetile) ma trag tot mai greu inspre zi, inspre o reala stare de ireal si-nspre sentimentul ca joc intr-un film. Cate cadre mai tragem azi Don' Regizor?, da' Don' Regizor nu-mi raspunde, ci ma lasa s-aud in casti sugestia din off ca platoul de filmare e pregatit si ma asteapta.

Pan' s-ajung la el, intr-o zi mi-a trecut prin cap sa comit un gest de dizidenta si de nesupunere. Asa cum -ma gandeam eu - Dinescu incerca sa zica Partidului ca si Moartea citeste ziarul, tot asa - ma gandeam eu - ma pot extrage putin din istorie si din mondiala frica de deces ca sa ma contemplu putin de sus, ca dintr-o moarte clinica in drum prin tunel, privind inspre pacientul aflat in coma istorica, figurant in filmul sfarsitului lumii.

Iar asta mi-am propus mai mult dintr-un soi de incapatanare si vanitate si aviditate sa nu scap momentul, sa fiu atent, cat mai atent posibil, la fenta istorica ce ma provoaca. (Asta pentru ca, inainte de cutremurul asta, am mai trecut prin altele doua, ambele ratate -rateu ontologic- la vremea lor, si m-am trezit abia la a doua ori a treia lor replica. Dar ele-s paranteze, bune de deschis cu alta ocazie, de-o mai fi, candva, alta ocazie.)

Revenind la moment, la fenta si la propria-mi indaratnicie, mi-am zis ca evenimentul asta imi poate oferi o imensa sansa: sa incerc sa pricep, cat de cat, in sfarsit, cum se face si, mai ales, cum se scrie si se filmeaza istoria. Complicata misiune pentru ca, din pacate, nu am acces nici la Regizor si nici macar la Scenarist (daca nu cumva o fi unul si acelasi). Incerc insa sa deslusesc macar bucati din scenariu, colturi de servetele precum acelea iscalite de actorii-bufoni de la Yalta, ia tu Romania, da-mi mie Grecia.

Iar firimiturile astea de script sunt, din pacate, disparate si incoerente: versiuni zise „oficiale”  peste teorii zise „conspirationiste”, socoteli ingrijoratoare care numara mortii peste statistici care ne zic ca oamenii mai si mor pe lume, analize medicale peste rapoarte socio-economice, discursuri politice peste ordonante militare, imnuri pe strazi peste cantonete in balcoane, apeluri la solidaritate peste indemnuri la razmerita. Dintre toate aceste fituici care construiesc, ca un puzzle, istoria (ori, mai degraba, istoriografia), as extrage, totusi, una pe care o vad ca pretioasa pagina din scenariu. Cand o sa ma reincarnez, peste cativa ani lumina, ca arheolog, o sa am sansa sa ma uit la ea ca la o relicva descoperita in mormantul lumii vechi, civilizatia incasa, pardon!, civilizatia incasa, bucata de istorie pe care sta inscriptionata instructiunea „distantarii sociale”. In ea se afla, intuiesc (posibil sa ma-nsel, evident), intriga filmului.

Este instructiunea subordonata imperativului suprem al zilei, conservarea cu orice pret, chiar cu pretul vietii, a starii de sanatate fizica momentana. Sanatatea zilei de azi, sanatatea clipei, carpe diem, carpe sanatatem. Maine poa' sa carpe-crape totul, dupa noi potopul. Iar daca suna cumva Noe, sa nu raspundem, zice Don' Regizor, ca nu stim daca Noe poarta masca. Sa-ncerce, eventual, pe fix, treaba lui.

„Distanta sociala”, medicamentul miracol al cancerului de corona. S-o pastram cu sfintenie, s-avem grija de ea, s-o lustruim permanent, sa ne inchinam la ea ca la icoana facatoare de minuni, ca la cel mai pretios har care vine din altarul regizoral, salvarea salvarilor, binecuvantarea binecuvantarilor.

Sa stam, carevasazica, departe unii de altii. Asa zice la script, la Foarte Noua Scriptura! Tineti departe! Izoleaza-ti departele ca pe tine insuti! Nu va bucurati cu cei care se bucura, nu plangeti cu cei care plang! Intru sanatate fizica (s-o prescurtam „SF”) momentana, „valoare” unica sau, cel putin, suprema.

Si, conform instructiunilor lu' Don' Regizor, cand o sa tragem primele cadre, sa nu ne mai strangem mainile, ca strangerea mainii nu mai inseamna datul norocului, ci datul ghinionului. Sa nu ne mai cuprindem in brate, ca imbratisarea inseamna sa ne continem unul pe altul pentru trei secunde, iar virusul n-are nevoie de mai mult ca sa ne spurce. Sa nu ne mai atingem, nici macar pe obrazul celalalt, ca atingerile sunt microbolante. Sa nu mai dansam, ca dansul ne-nveseleste, iar veselia risca sa devina molipsitoare. Sa nu ne mai sarutam, ca sarutul inseamna deja afectiune cu pasiune, afectare cu premeditare. Sa nu ne mai privim, ca privirea insasi poate fi virusata de temeri si de suspiciune. Si, remediu suprem, sa transferam toate iubirile, prieteniile, amicitiile si tovarasiile din zona „apropierii sociale”, marasm pestilential si patogen, in „distantarea sociala” a mediului digital, aseptic si sterilizat. Sa ne casatorim on-line, cu holograme sau, la limita, cu noi insine.

Pe urma, in scenele urmatoare, sa uitam de libertate, ca -nu-i asa?- libertatea nu tine de foame, sa abandonam dreptul la intimitate, ca nu avem nimic de ascuns, dreptul la neingradita expresie, ca nu avem nimic de spus, dreptul la libera miscare, ca n-avem unde a ne duce, nici macar undeva „ca-ntre prieteni”, „ca-ntre baieti” ori „ca-ntre fete”. Sa uitam de teatru si de cinema, de concert si de vernisaj, de stadion si de festival, de cafenea si de restaurant, de club si de carnaval.

Sa nu mai invatam si sa nu mai muncim. Iar daca vom fi cumva chemati la scoala ori la munca, undeva unde mai e nevoie si loc de-asa ceva, s-avem mare, mare grija. Invatatorul sa stea cat mai departe de scolar, doctorul de pacient, avocatul de client si frizerul de musteriu. S-avem grija ca bidineaua zugravului, caramizile zidarului, lopata drumarului si strungul strungarului sa fie toate atent dezinfectate inainte de orice atingere de o comisie de dezinfectie „special constituita in acest scop”. Iar masca sa poarte si medicii si pacientii, si actorii si spectatorii, si fotbalistii si arbitrii, si judecatorii si impricinatii, si preotii si enoriasii. De masti o sa se ocupe, evident, directorul de costume, stie el cum.

Prin respectarea tuturor acestor instructiuni, sa pregatim terenul pentru urmatoarea secventa din filmul luptei SF cu „virusul ucigas”. De la „distantarea sociala” (s-o prescurtam, ca tot se poarta, „DS”) sa trecem la „stantarea sociala” (s-o prescurtam, ca tot se poarta, fara a ne incurca in diacritice, „SS”). Un fel de transfer de la masca la vaccin, de la intriga la anihilarea criminalului in „happy”-end. Si, in temeiul acestui transfer, sa acceptam ca toate relatiile si raporturile noastre de rudenie ori de afinitate, de iubire ori de prietenie, de colegialitate ori de amicitie, de partenariat sau de vecinatate, precum si toate intalnirile si descoperirile viitoare, toate amorurile la prima vedere, toate flirturile si tatonarile, toate, astea toate, sa fie masurate cu sublerul si instalate-n stanta ca sa fie corect decupate, sectionate, slituite, perforate, instalate la distanta corespunzatoare si marcate cu eticheta corecta din fier rosu, plasmuita in laboratoarele inteligentei artificiale si-ale tehnologiilor smart. Se ocupa Don' Regizor, stie el cum.

Sa facem, asadar, conform instructiunilor, pasul in Minunata lume noua, minunata noua normalitate... Uau, „distantarea sociala” ca pas de distantare dintre lumi.

Stau si ma minunez de minunatul nou firesc si parca nu-mi vine sa cred. Lost in translation, repet papagaliceste replica normei de „distantare sociala”, dar simt ca limba-n care o recit mi-e complet straina, iar filmu-n care joc e mut. Imi vine sa-l caut pe Scenarist ori pe Don' Regizor si sa le zic ca-n replica asta sta ditai nonsensul ori oximoronul si ca trebuie, macar la montaj, revizuita. Ca, de la Aristotel citire, „omul este, prin natura sa, un animal social”. Ca replica asta suna anapoda si pentru ca oamenii simt, in mod autentic si fiziologic nevoia proximitatii, ca apropierea sociala este un organ vital al oricarei comunitati si ca lumea sta in minunea fetei catre fata si a privitului in ochi, in forta partenariatului, in valoarea si frumusetea comunicarii, empatiei si comuniunii, in caldura zambetului, a rasului si a umorului. Pe scurt, in naturaletea si-n legitatea co-existentei laolalta, ca de la om la om, ca de la suflet la suflet, ca de la umar la umar.

Ca, oricat de valoroasa o fi sanatatea fizica momentana, ea nu merita pretuita intr-un fel in care sa ne pericliteze integritatea mintala si sufleteasca de viitor. Iar ultimele doua depind ca de aer de caldura familiei si spiritul prieteniei, de galagia copiilor si de jocurile din curtea scolii, de freamatul strazii si de muzica orasului, de aniversarile de sambata seara si de slujbele de duminica dimineata, de spectacolul de teatru si de atmosfera de la cinema, de imbulzeala de la stadion si de zbenguiala colectiva de la concert, de  berea cu baietii si cafeaua cu fetele...Ele depind de aparatul de oxigen numit „apropiere”, „comuniune”, „societate”, spuneti-i cum vreti.

As da orice sa ma pot extrage din filmul asta si sa cer lu' Don' Regizor un transfer intr-o alta fictiune. De exemplu, mutarea pe o plaja cretana, solara si arida, unde sa ma vad de sus cum alerg eliberator pe malul marii inspre cei doi dansatori de sirtaki, sa ma agat avid de umerii lor, sa le invat pasii, c'mon my boy, let's go, again, sa le simt transpiratia si euforia si entuziasmul si sa-l aud pe Zorba intreband lumea intreaga daca a vazut vreodata vreo prabusire mai mareata. Dupa care, sa-l vad pe Zorba invitand lumea intreaga la dans.

Articolul preluat de pe blogul www.florentintuca.ro