„Sistemul” (partea a doua)

Scris de: av. Marian NAZAT

09.06.2021 12:14
Vizualizari: 2139

* Cititi aici partea intai

Luca Palamara rupe din tatani usile care duc in budoarele sistemului judiciar italian si privelistea ce ni se infatiseaza este aproape neverosimila, parca ne-am afla in filmul Caracatita. Iar, din aceasta perspectiva, intervievatul nu se sfieste sa-si marturiseasca filozofia de viata profesionala: „Este de notorietate ca, incepand de la Violante, si, cum vom vedea, chiar inainte de el, a existat o curea de transmisie intre politica si magistratura. Prezenta cu mine a doi politicieni, Lotti si Ferri, la negocierile pentru numirile unor magistrati ar putea sa para scandaloasa. Adevarul este ca in spatele fiecarei numiri exista o intelegere care implica curentele magistraturii, membrii CSM alesi de Parlament si, direct sau indirect, de reprezentantii lor politici, realitate ce nu mai trebuie dovedita. Doriti sa stiti care fusese, inainte de Hotelul Champagne, ultima cina privata la care Lotti participase pentru o numire la nivel inalt? (…) Cea pentru alegerea vicepresedintelui actual al CSM, David Ermini, cel care, sa ne intelegem, a participat la excluderea mea din magistratura. (…) Pentru mine este absolut normal sa pricepem ca magistratura si politica trebuie sa interactioneze. Lotti este un reprezentant al sustinatorilor lui Renzi si, asadar, al majoritatii parlamentare, care, in acel moment, prin medieri politice ulterioare, are puterea de ‘numire’ a unei parti dintre membrii alesi de Parlament, care, impreuna cu mine, fac parte din CSM. La fel procedeaza si opozitia, care alege interlocutori diferiti de mine. Dar acesta nu este un trafic de influenta, cu atat mai putin netransparent, ci o chestiune politica si de dialog intre puterile statului”. Si, ca sa fie mai explicit, adauga: „Deocamdata, sa spunem ca eu, prin natura mea, sunt omul de legatura, cel care creeaza punti intre acel sistem – sistemul de putere al Magistraturii – si politica. Renzi si Lotti au puterea politica, eu am cunostintele si un pachet important de voturi de pus pe masa numirilor care conteaza in magistratura. Putin din dorinta mea, putin din intamplare, din curiozitate sau premeditat, este cert ca ma intalnesc cu Luca Lotti, omul din umbra al lui Renzi. Ne uneste pasiunea pentru fotbal, iar modul sau de a vorbi toscan inlesneste confesiunea seara la masa, unde nu lipsesc niciodata carnea buna si o sticla de vin rosu. Azi, toti il ocolesc, dar pana in 2018, Lotti era persoana cea mai cautata chiar de catre multi magistrati”.



In sanul magistraturii peninsulare sunt vreo trei-patru curente care conteaza in jocurile de culise in urma carora sunt ocupate cele mai inalte functii judiciare. Este, in primul rand, Magistratura Democratica – reprezentanta stangii judiciare, a maximalismului justitiar, avand ca obiective realizarea nediscriminatorie a actului de justitie in concordanta cu normele europene, democratizarea magistraturii si independenta ei fata de celelalte puteri ale statului, insa si fata de interesele particulare. (Din anul 2012 a fuzionat cu Miscarea pentru Justitie, rezultand formatiunea AREA, cel mai ideologic si comunist curent.) Apoi, Magistratura Independenta, care militeaza pentru separarea fatisa fata de puterile surate, si, nu in ultimul rand, Unitatea pentru Constitutie (UNICOST), „curent foarte puternic, dar care in interiorul sau este o organizatie de tip feudal, fiind supranumita in lumea noastra ‘Unitate pentru prostitutie’, avand in vedere inclinatia sa catre clientelism si discretionarism, mai ales in fiefurile traditionale ale sale, care sunt, in ordine, Napoli, Catania si Roma”. Ei bine, obtinerea unui post de conducere se negociaza intotdeauna intre aceste formatiuni, care nu-s altceva decat prelungirile judiciare ale partidelor politice[1].

Cand miza o reprezinta scaunele cheie, „Presedintele este mereu prezent pe tabla de joc. Ca sa intelegeti la ce nivel ajunsesera tensiunile din acea perioada, sa ne amintim de un editorial semnat de Eugenio Scalfari, aparut pe 8 iulie 2012 in ‘Repubblica’, in care autorul afirma ca, in timpul anchetei asupra pactului stat-mafie, se comisesera niste ‘infractiuni foarte grave’, de care erau responsabili ofiteri din politia judiciara si procurori. Potrivit lui Scalfari, in momentul in care senatorul Mancino vorbea cu Presedintele, ‘serviciile ar fi trebuit sa intrerupa imediat legatura’, dar ‘poate ca agentul de politie judiciara responsabil de operatiune nu stia sau uitase ca in acel moment comitea o infractiune foarte grava’. Mai spune ca ‘infractiunea a devenit si mai grava cand intregistrarea a fost predata procurorilor adjuncti, care au ascultat-o, apoi au declarat in public ca-i irelevanta procedural si, in loc s-o distruga, au pastrat-o in seiful lor, unde se afla pana astazi’”. Oficial, desi presedintia nu are niciun rol in acest mecanism, „de fapt acolo se joaca mereu partida, prin definitie”, caci „puterea inseamna control, inainte de toate”. Ar fi absurd, aflam mai departe , „sa sustinem ca, in anii despre care vorbim, ANM s-ar fi miscat fara sa aiba incuviintarea Quirinalului, cu care eu impartaseam fiecare decizie care comporta o relevanta politica. Si, cum vom vedea, va fi asa pana in ultima zi”. De pilda, desemnarea Procurorului general si a Primului Presedinte al Curtii de Casatie, in 2017, respecta aceasta cutuma: „Giovanni Legnini, Vicepresedinte al CSM, zona Magistraturii Democratice, are un protejat, dar nu are voturile necesare. Numele acestuia este Giovanni Salvi, fratele lui Cesare, fost senator si ministru, unul dintre liderii lumii veteranilor PCI de la inceputul anilor 2000. Pentru a ma atrage de partea sa, Legnini imi propune sa prezidez comisia, cea de-a V-a, care va trebui sa hotarasca in privinta acelei numiri. Eu intru in joc, accept, si in iunie – exista dovada in telefonul meu celular – ma vad cu Giovanni Salvi, care ma invita pe o terasa splendida dintr-un hotel roman luxos, in apropierea bulevardului Vittorio Emanuele”. Uimit, ziaristul Sallusti nu-si poate reprima o intrebare inevitabila: „Un candidat care-l intalneste in privat pe Presedintele desemnat al Comisiei care va trebui sa-l examineze?” Raspunsul e dezarmant: „Intocmai, in viata muritorilor de rand se intampla ca daca un politician face asa ceva pentru o numire publica, ca si un intreprinzator pentru o licitatie, ajung imediat sa fie anchetati, insa daca o face un magistrat, nimeni nu zice nimic. Oricum, ma gasesc intre doua tiruri de foc, pentru ca-l cunosc pe Salvi si sunt constient ca este o persoana interesanta si pregatita, poate mai mult decat candidatul meu, Riccardo Fuzio, de care sunt legat de o prietenie foarte veche si care apartine curentului meu. Se apreciaza competenta sau apartenenta la un curent? Am cautat intotdeauna, in alegerile mele, sa nu reduc totul la ultimul criteriu, dar cu aceasta ocazie imi incalc principiile si hotarasc sa mizez pe Fuzio. Pe acea terasa nu ma pierd cu firea, Legnini imi intuieste intentiile si, cu ocazia unei calatorii comune la Ierusalim, ma anunta: ‘Nu glumim, in privinta lui Salvi mi-am luat un angajament cu Quirinal[2]-ul care cere sa se mearga in aceasta directie’. Ma aflu in dificultate, este cel mai delicat meci al vietii mele. Pentru a atinge obiectivul trebuie sa stric relatia atat cu Legnini, adversar, dar coleg de drum de o viata, cat si cu regina CSM-ului, Paola Balducci, consiliera aleasa de Parlament in majoritatea Verdi, intotdeauna aspiranta la functii politice si pana in acel moment foarte apropiata mie. Stefano Erbani, consilier juridic al lui Mattarella, este ingrijorat. Ne intalnim la Quirinal cu Legnini, ma atentioneaza ca o schimbare precum cea pe care o intentionez ar fi periculoasa pentru toti. Mai mult, este in joc, in acelasi timp, numirea primului Presedinte de la Casatie, si chiar si acolo, pentru a sprijini candidatura lui Fuzio, hotarasc sa mizez pe Giovanni Mammone de la Magistratura Independenta. Nu s-a intamplat niciodata, imi spun, ca formatiunea AREA (cum se numeste din 2012 gruparea de stanga din care face parte integranta Magistratura Democratica) sa nu-i fie alocata cel putin una dintre cele doua functii. Azi, pe scurt, ambele functii sunt detinute de AREA. (…)

Persoanele implicate intr-o numire au fost multe intotdeauna, colegi si politicieni. Se initiaza intalniri si discutii telefonice cu alti actori, care la randul lor au aceeasi preocupare, aceea de a sustine o numire care sa treaca la proba votului. Doar un prost poate gandi ca Palamara a facut totul singur. Si, asadar, in acel moment vorbesc, fara ca nimeni sa stie, si cu Fanfani, reprezentantul politic al sustinatorilor lui Renzi in CSM: ‘Ce facem, mergem cu Fuzio?’. El nu are indoieli: ‘In acest moment’, imi spune ‘nu ne mai putem opri, apasa pe accelerator, vei vedea ca rezistam, cu Fuzio si cu Mammone’. In seara dinaintea scrutinului ma suna Legnini: ‘Trebuie sa merg maine la Mattarella, te rog doar un lucru, sa nu ma pui intr-o situatie jenanta cu Presedintele. Eu trebuie sa stiu cum se va sfarsi, oricum ar iesi’. Pun in joc tot cinismul de care sunt capabil si, pentru a nu crea alarme, il fac sa creada ca in buzunarul meu sunt doar doua voturi din sase, asadar poate sta linistit. El, voi afla pe urma, o va transmite astfel Quirinal-ului si, sigur pe mine, convoc comisia. Este 14 decembrie 2017, se termina cu patru voturi pentru Fuzio, doar unul pentru Salvi si o abtinere. Fuzio este noul procuror general de la Casatie, Mammone este primul Presedinte”. „Credeti ca in acea zi v-ati semnat propria condamnare la moarte?” pluseaza gazetarul. Luca Palamara e la fel de sincer: „Cred ca da, iar sentinta imi soseste in aceeasi seara. Dar, mai intai, lasati-ma sa spun ca daca am continuat nu inseamna ca nu-l respect pe Presedintele Mattarella. Ar fi fost suficient un semnal din partea sa, cum se intamplau lucrurile pe vremea lui Napolitano: as fi inteles si m-as fi oprit. Nu a venit si am continuat. Eu nu am incredere in intermediari pana la capat, la acele niveluri fiecare isi face jocul sau si nu intotdeauna este un joc loial si transparent”. „Spuneti ca daca Mattarella v-ar fi sunat…”, insista iscoditorul, iar ex-magistratul bea pana la capat pocalul cu pelin: „In mod normal, functioneaza in cazul in care curentele se pun de acord cu privire la un nume, care poate sa fie chiar si Calamandrei, parintele dreptului, dar nu va avea nicio sansa sa fie luat in considerare daca nu are sustinere. Lasand la o parte paradoxurile, desigur ca daca te suna Presedintele, stai sa-l asculti si la final te repliezi, nu inainte de a-i fi explicat motivele tale.(…) Dupa scrutinul de la CSM care il incoroneaza pe Fuzio, il ajung din urma pe vicepresedintele Legnini la Chieti pentru a participa la un simpozion. Ma insulta, se descarca: ‘Tu m-ai umilit in ochii Quirinal-ului, vor crede ca eu nu contez deloc, nu se va sfarsi aici’”. „Ati avut senzatia ca ati fost folosit si ca s-au descotorosit de dumneavoastra?” cade si ghilotina. Ex-presedintele ANM nu mai are nicio ezitare: „Inainte de acea seara nu, dupa acea seara am avut cateva dubii. Azi sunt sigur ca da si continui sa ma intreb: de ce Pignatone a intrat in acel joc, era intr-adevar un om liber cand a facut-o sau era obligat cuiva ? Poate in acea zi ar fi trebuit sa demisionez de peste tot, nu as fi oprit complet avalansa, dar, cu siguranta, lucrurile ar fi mers altfel. In schimb, ca un adevarat nebun, joc meciurile finale: cel castigat – sa-l ajut pe David Ermini sa devina vicepresedintele CSM-ului – si cel al succesorului lui Pignatone, ca Procuror-sef al Romei. Pentru a ma opri, ma rog, exista un singur mod: sa fiu aruncat in aer. Cand am atins cerul, ‘Sistemul’ a hotarat ca trebuie sa merg in iad. Si este ceea ce s-a intamplat. O meritam? Nu conteaza, s-a intamplat”.

Alteori, un alt vicepresedinte al CSM, Giovanni Legnini, nu este strain de „Metoda Palamara”: „(…) un amic comun, Franco Marini, fost Presedinte al Senatului si, in 2013, foarte aproape sa devina Presedintele Republicii – nu a fost ales la primul scrutin pentru cateva voturi – mi-l prezinta pe un anume Luca Lotti, subsecretar in presedintia Consiliului Guvernului Renzi.(…) Deci ii spun lui Lotti: da-mi de veste daca PD are un candidat sau pe cine intentioneaza sa voteze. Eu stiam ca atat prin culisele partidului, cat si prin cele ale Magistraturii Democratice, se miza pe Massimo Brutti, persoana foarte stimata si calificata, comunist de prima generatie, de mai multe ori senator al PD, subsecretar, fost membru al CSM si responsabil pentru problemele de justitie ale partidului sau.(…) Si in fapt, putin dupa, Lotti ma suna: ‘In interiorul Partidului Democrat am gasit o mediere cu aripa lui Bersani. Sunteti capabili sa sustineti candidatura lui Giovanni Legnini?’. Numele imi spunea putin, stiam doar atat: ca era un politician din PD crescut in aripa lui Bersani, pe urma subsecretar atat in guvernul Letta, cat si Renzi. Studiez dosarul si il tatonez pe Valerio Fracassi, lider al curentului de stanga AREA. Nu imi pare entuziasmat, dar, din alte semnale pe care le primesc, ma conving ca meciul ar fi deschis si ca acolo s-ar putea juca. Intr-o seara ma suna Lotti si imi spune: ‘Eu ma duc la ministrul Justitiei, Andrea Orlando, pentru a-l implica, tine liber telefonul’. Care suna dupa putin timp: ‘Dupa parerea ta,’ ma intreaba Orlando pe care il cunosteam de ceva vreme deja, ‘intr-adevar aveti voturile pentru a-l alege pe Legnini?’. Eu il asigur: ‘Se poate face, ministre’. Nu-mi dau seama daca el e bucuros de raspunsul meu, mai probabil Lotti voia doar sa-l puna in fata faptului implinit. Orlando intelege exact situatia si nu e de acord. Izbucneste un derby intern in PD, in care ma aflu, ‘involuntar’, la mijloc. Contrapropunerea lui Orlando la alegerea lui Legnini va fi o profesoara de la Napoli, Teresa Bene, pe care cei mai bine informati o considera foarte apropiata magistratilor de la Napoli, printre care Giovanni Melillo, seful de cabinet al ministrului Orlando. Insa, experienta ei in CSM va fi nefericita: va dura doar cateva zile pentru ca nu satisface cerintele impuse de Constitutie pentru a intra in Consiliu. (…) Cand jocul de biliard iese bine, bila intra mereu in gaura. Giovanni Legnini va fi noul Vicepresedinte al CSM si in aceasta poveste ne vom intersecta de mai multe ori, apropo si de ancheta ce-l priveste pe Matteo Salvini. Dar, pentru a ramane in sfera CSM, adevaratul carambol, dupa patru ani, va fi alegerea succesiva, cea a lui David Ermini, azi inca in functie”.

Si povestea curge aidoma, cu aranjamente, cu amenintari perfide in dosul cortinei si complicitati tenebroase, daca nu, pur si simplu, comploturi perfide: „Intr-o dimineata, sunt sunat de noul secretar al PD, Maurizio Martina, care de putin timp ii luase locul lui Renzi. Ma intreaba daca curentul meu ar fi sau ar fi fost dispus sa sustina un nume foarte cunoscut in mediul juridic, cel al lui Massimo Luciani, presedinte al constitutionalistilor italieni. Nu ma gaseste nepregatit, atat colegii mei de curent UNICOST, Pina Casella si Roberto Carrelli Palombi, cat si cel din AREA, Giuseppe Cascini, fusesera deja consultati in acest sens. (…)

In acele zile, in cadrul primei comisii a CSM se discuta despre oportunitatea declansarii cercetarilor in privinta magistratilor implicati in ancheta privind pista falsa in primul proces Borsellino. In timp ce ma imbarc intr-un avion spre Palermo pentru a comemora macelul din strada D’Amelio, Cascini ma suna furibund: ‘Zi-le amicilor tai sustinatori ai lui Renzi ca noi, cei din AREA, pe Ermini nu-l vom vota niciodata’. Eu ii raspund: ‘Daca il voiati pe Luciani, trebuia sa le spuneti amicilor vostri din PD sa se trezeasca mai devreme’. Acum este evident ca se merge la razboi. (…)

Exista multe interferente, o tentativa de a ma separa de Ferri. Direct si indirect, mi se apropie fie Fulvio Gigliotti, un profesor calabrez necunoscut, iesit prin magie, in cea mai buna dintre ipoteze, din primul tur pe care cei de la Cinque Stelle il lansasera pe internet pentru alegerea candidatilor la CSM, fie Alessio Lanzi, membru Forza Italia ales de Parlament, care la drept vorbind putea fi o alternativa mai mult decat valabila. Dar de-acum operatiunea Ermini mersese mult inainte, lucru pe care-l explicasem atat lui Lanzi insusi la un pranz, cat si lui Claudio Galoppi, consilier atunci al doamnei Casellati, presedinta Senatului, care il sustinea”. „V-ati intalnit cu Ermini ?” nu-si poate stapani curiozitatea Sallusti. Machiavelicul personaj ne potoleste si aceasta nedumerire: „Sigur, ma cauta el, exista dovada in telefonul meu. Ne vedem o prima data in biroul meu, dar ‘momentul decisiv’ despre care vorbiti dumneavoastra are loc pe 25 septembrie. Este o cina acasa la Giuseppe Fanfani, membru CSM in majoritatea Renzi. Suntem invitati eu, Ferri si Ermini pentru a inchide cercul. In final, eu si Ferri intrebam gazda daca poate veni si Lotti, el nu obiecteaza si nici macar vicepresedintele care doreste functia, Ermini. Obiectul cinei sunt calculele: suntem siguri ca ajungem la fatidicul 13 cu Ermini? (…)

Viitorul vicepresedinte al CSM, azi in functie, este la masa cu un politician anchetat, Luca Lotti, cu un magistrat al CSM, subsemnatul – despre care stia bine ca este anchetat, deoarece, chiar daca stirea nu fusese publicata inca de ziare, in lumea noastra era foarte cunoscuta -, si cu un proaspat onorabil din PD, Cosimo Ferri, in scopul de a fi ales in varful magistraturii libere si independente. Dar e mai mult de-atat. (…)

Facem si refacem socotelile si il anunt pe Ermini: pentru a fi siguri ca ajungem la 13 va trebui sa se voteze si el. Stiu ca nu este frumos – ii spun – dar asa este. Si el o va face”. Seara se termina „cu o strangere de maini. Inainte de a ne desparti, povestesc ca in seara precedenta, la cina de adio organizata pentru vicepresedintele care paraseste functia, Legnini, de la clubul Garzii de Finante Roma, profesorul Guido Alpa, profesor si amic atat al Presedintelui Giuseppe Conte, cat si al ministrului Justitiei, Alfonso Bonafede, vorbind despre numirea iminenta a CSM, imi indica numele, cu o anume insistenta, al profesorului Alberto Benedetti, consilier ales de Parlament in majoritatea Cinque Stelle si dupa spusele sale, foarte agreat la Quirinal. La drept vorbind, Benedetti este adversarul lui Ermini, adica al blocului ce se formase intre Davigo si curentul de stanga AREA, un bloc care avea exact numarul nostru de voturi: 13. (…)

Mi-am luat o masura de precautie. Am vorbit separat cu consilierii Presedintelui Mattarella, Simone Guerrini si Gianfranco Astori, pentru a ne comunica intentiile. Am facut-o stiind ca daca presedintele ar fi fost absolut impotriva, as fi primit in cateva ore un raspuns.(…)

Nu, nu am primit. Printre altele, eu interactionam cu Astori si Guerrini deoarece nu aveam o comunicare stransa cu Stefano Erbani, consilier juridic al lui Mattarella care, cu ocazia cinei de ramas-bun a noastra de la CSM, organizata de Legnini, ma saluta, cu un amestec de seriozitate si ironie, cu o fraza enigmatica: ‘In sfarsit vei termina sa faci pagube’. Cum se deduce din discutia mea pe chat cu Valerio Fracassi, intre noi se stricasera relatiile din cauza numirii vice-secretarului general al CSM, la care el tinea in mod special si deoarece, dupa spusele lui, in timpul prezentei mele in consiliu sanctionasem exponenti cunoscuti din Magistratura Democratica, printre care Elisabetta Cesqui si Giovanni Salvi. (…)

In acel moment sunt concentrat pe obiectiv, mai era o zi pana la vot, o petrec la telefon pentru a-i tine uniti pe ai mei. Dupa-amiaza ma intalnesc cu Presedintele Senatului, Maria Elisabetta Alberti Casellati. Seara primesc un apel telefonic de la Gianni Letta, care ma intreaba daca exista posibilitatea de a-l schimba pe Ermini cu Lanzi, dar de pe-acum este prea tarziu pentru a face asa ceva. La putina vreme dupa, primesc un alt apel. (…)

Este Marco Lillo de la ‘Fatto Quotidiano’, jurnalist pe care-l cunosc bine, dar cu care intrerupsesem relatiile de multi ani. Imi spune: ‘Avem stirea despre ancheta care te priveste, maine o publicam’. Simt cum se prabuseste lumea. (…)

Este o adevarata lovitura de teatru, dar nu ma enervez pe Marco Lillo, care isi face meseria. In ziua bataliei hotaratoare, cineva vrea sa ma schilodeasca, sperand astfel sa intoarca rezultatul votului pentru vicepresedintele CSM si sa netezeasca drumul candidatului sustinator al lui Grilli. (…)

Primul apel telefonic il dau liderului curentului de stanga, Cascini, adversarul meu in aceasta numire. Este un apel disperat, ma simt tradat pe plan personal si nu i-o ascund. Cel de-al doilea este cu procurorul-sef al Romei, Giuseppe Pignatone, care nu era strain nici de jocul numirilor si nici, evident, de afacerile mele judiciare: ‘Acestea sunt consecintele curiozitatii voastre de a sti cu cine ma culc’, ii spun, facand aluzie la nota de informatii – gestionata de el – conform careia cu doi ani in urma demarase ancheta in privinta mea. Cel de-al treilea apel telefonic este catre Riccardo Fuzio, procuror general de la Casatie, cea mai inalta functie a magistraturii italiene. Am facut multe lucruri impreuna, simt ca pot sa-i destainui ce am pe suflet. El ma asculta, ma invita sa mancam o pizza la Fleming si cauta sa ma linisteasca. (…)

Ma intorc acasa si convoc cativa amici la mine, in asteptarea editiei online a ‘Fatto Quotidiano’. Cand iese, rasuflu usurat: ‘Venin la CSM pentru numirea lui Ermini’. Titlul nu se focuseaza pe stirea ca sunt anchetat, sensul articolului este ca Palamara este victima jocurilor si razbunarilor dintre curente pentru numirea lui Ermini”. Asa ca „in acea noapte le spun alor mei: daca aceasta este atmosfera, maine dimineata trebuie sa fim si mai uniti pentru votarea lui Ermini. Lucru care se intampla. Poate fara acel articol, pe care il consider o incercare de santaj impotriva mea, dar nu doar a mea, cineva din anturajul meu ar fi dezertat. (…)

13 la 13, dar Ermini, avand mai multa vechime decat Benedetti, este noul vicepresedinte al CSM. (…)

Va repet: toate numele pe care le-am ales nu mi-au fost niciodata impuse de nimeni, dar in privinta numelui lui Ermini, caruia eu personal, dupa numire nu i-am cerut nimic niciodata, exista o convergenta intre politica si magistratura, cum s-a intamplat intotdeauna cu ocazia alegerilor vicepresedintelui CSM. Aceasta este istorie, nimeni nu poate schimba o virgula din aceasta poveste. Dar stiti de ce imi pare rau? Nu atat pentru faptul ca pe urma Ermini s-a descotorosit de noi si s-a pus in slujba lui Davigo si a curentelor de stanga care se inspira din maximalismul justitiar. Adevarul e ca nu se doreste sa se recunoasca ca a existat si exista un sistem, repet acest cuvant, ‘Sistem’, care merge dincolo de Palamara si care a conditionat toate numirile. (…) Spun asta astazi, cand nu mai port toga, pe care purtand-o, ziceam ca totul era in regula. Este un mecanism care te striveste, o perioada am fost angrenat in acest mecanism, dar apoi m-a strivit si pe mine. Magistratura este o bula impenetrabila, dar in interiorul sau exista aceleasi dinamici uneori opace si aceleasi vicii ale lumii externe, nimeni nu scapa. (…) Povestea asta n-o sa se termine niciodata: un sistem invins va fi inlocuit in curand de un alt sistem, dar fara nicio reforma radicala a modului in care opereaza justitia, totul va ramane la fel”. Mda, lasati deoparte orice iluzie ca Justitia de oriunde e altcumva decat societatea care o emana…

Concluzia marelui papusar este la fel de cinica, dovada ca nu intamplator Machiavelli s-a nascut in Italia: „Magistratura are nevoie de politica si invers”, iar „magistratura urmeaza aceleasi logici ale politicii, pe care uneori le si anticipeaza”.

–––––––––––––––––––

[1] Luca Palamara ne lamureste: „Acesta este punctul decisiv, daca nu se intelege acest lucru, nu se intelege ‘Sistemul’. Curentele sunt centrul puterii, asadar vorbim de patru puteri in competitie intre ele – curent de stanga, Magistratura democratica, azi AREA; de centru, UNICOST; de dreapta (nu inteles ca dreapta politica, ci conservatoare), Magistratura independenta; miscarea apropiata de Cinque Stelle, Autonomie si Independenta – care, prin alegeri interne, se regasesc impreuna la conducerea atat a Asociatiei Nationale a Magistratilor, organul sindical, cat si a CSM, organul care garanteaza autonomia si independenta magistraturii. Puterea, asadar, nu apartine in realitate ANM si CSM, ci acelora care controleaza aceste curente si le folosesc pentru a obtine deciziile dorite. Numiri, promovari, sanctionari…instrumente pentru a influenta si actiunea judiciara in concret: totul trece de-acolo intr-un proces de mediere continuu si obositor, care deseori devine unul de negociere. Ma explic mai amanuntit: in Constitutie este scris ca puterea legislativa ii revine Parlamentului; formal este adevarat, dar reala Putere este in mainile secretarilor partidelor care compun Parlamentul”.

[2] Palatul prezidential


preluare de pe blogul avocatului Marian Nazat

Comentarii

Adauga comentariu

:D :lol: :-) ;-) 8) :-| :-* :oops: :sad: :cry: :o :-? :-x :eek: :zzz :P :roll: :sigh:

ATENTIE

Mesajele cu continut indecent nu vor fi postate.

Inainte de a posta, cititi regulamentul: Termeni legali si Conditii