„Sistemul” (ultima parte)

Scris de: av. Marian NAZAT

14.07.2021 13:53
Vizualizari: 1331

* Cititi aici prima parte

* Cititi aici a doua parte

* Cititi aici a treia parte

* Cititi aici a patra parte

* Cititi aici a cincea parte

* Cititi aici a sasea parte


Pentru cei care nu au prea multe cunostinte despre functionarea Justitiei, interviul lui Luca Palamara este un ghid excelent, valabil oriunde, indeosebi in Romania, unde, striga zabaucii, coruptia ar ucide. Despre „Sistemul” care a distrus tara nu se sufla nicio vorbulita, jalnicii protestatari n-au primit dezlegare s-o faca. Dar nici italianul nu pomeneste nimic despre Serviciile Secrete si Masonerie[1], ca actori principali in papusarea unei natiuni. El, in schimb, este preocupat sa arunce in aer ordinea judiciara, inclusiv cand da in vileag un episod petrecut la Parchetul Milano, care „nu este cel de la Catanzaro, este un monolit, o fortareata a curentelor de stanga, de necucerit, nici de ANM, nici de CSM. Cineva sustine ca ar fi un templu, iar in temple nu este admisa erezia (subl.m.). Eretica in discutie este chiar Clementina Forleo, care, in primavara anului 2007, in calitate de judecator de camera preliminara, a indraznit sa sfideze atat parchetul, cat si stanga judiciara. Ancheta era cea a ‘Smecherasilor de cartier’ sau Bancopoli, si viza un grup de finantatori care incercasera cu ani inainte sa acceada la diverse grupuri bancare, indeosebi UNIPOL, seiful PDS la BNL. In documentele depuse de MP care instrumentasera ancheta se aminteste in treacat, numai in treacat, de existenta unor apeluri telefonice interceptate intre acele persoane si D’Alema, Fassino si Latorre, practic oamenii de varf din PDS. Forleo – contrazicandu-i pe colegii sai MP – cere nu doar ca respectivele inregistrari ale apelurilor telefonice sa fie depuse in dosar, dar merge si mai departe, declarand si cerand ca D’Alema, Fassino si Latorre sa fie anchetati, deoarece cuvintele lor demonstreaza ca sunt ‘complici intr-o activitate delictuoasa’.” Sallusti intervine prompt: „Este interceptarea faimoasa – publicata in exclusivitate de Il Giornale – a apelului telefonic in care Fassino il intreaba pe Giovanni Consorte, seful UNIPOL: ‘Dar avem o banca?’, motiv pentru care Paolo si Silvio Berlusconi au fost trimisi in judecata pentru dezvaluirea de secrete de serviciu, fapte prescrise in apel.” „Exact, raspunde ex-magistratul, Parchetul Milano a avut rezerve cu privire la cererea respectiva, ca si PDS, care nu au privit-o cu ochi buni. Eu inteleg ca nu avem de ales si, dincolo de probitatea ei profesionala, o eliminam pe Clementina Forleo, considerand ca este un pericol, si ma exprim inclusiv public in acest sens, atat ca reprezentant al ANM, cat si ca sef de curent, dand indicatii in acest sens oamenilor mei dinauntrul CSM. Care, in fapt, o transfera cu greu la Tribunalul Cremona pe Clementina Forleo. (…)



Presiunile erau enorme. Guido Salvini, un magistrat legendar de la Parchetul Milano, va scrie acest e-mail: ‘Am fost martor ocular la actiunile indreptate contra colegei Forleo, dat fiind ca si eu in acea vreme eram judecator de camera preliminara la Tribunalul Milano. Am asistat la scene deplorabile, precum convocarea sedintelor dupa-amiaza, prin intermediul unor purtatori de cuvant, in incaperile din tribunal pentru a discuta strategia impotriva colegei. Sedinte conduse de persoane importante din birou, printre care cativa colegi verzi (atunci curentul cel mai de stanga), cei mai ranchiunosi dintre toti, cum se intampla deseori, chiar daca erau straini complet de caz. Din aceste motive, care imi aminteau de Saptamanile Urii descrise de George Orwell in romanul 1984, m-am disociat de ei. Nu trebuie sa ne comportam astfel in realatiile cu magistratii si este usor si lipsit de riscuri sa haituim astfel o persoana in birou’ etc (subl.m.).”

Alt exemplu este cel al lui „Giancarlo Capaldo, unul dintre adjunctii procurorului Giovanni Ferrara, care parasea functia. Capaldo facuse o cariera impresionanta, se ocupase de cazuri mari, de la Emanuela Orlandi la Finmeccanica pana la Vatican si devenise un reper de profesionalism in cadrul biroului. Insa, in acea vreme, exista o ancheta a sa care incepe sa creeze tensiuni, tocmai cea cu privire la Finmeccanica, firma strategica pentru Stat (subl.m.). Ceea ce Capaldo subapreciaza este ca, atunci cand se alege un procuror la Roma, deasupra sa se invarte intotdeauna un ‘lunetist’ si atentia trebuie sa fie maxima. Capaldo face pasul gresit: merge la o cina cu Tremonti, ministrul Economiei, si cu bratul lui drept, Milanese, care era implicat in ancheta Finmeccanica. El se intalneste cu Tremonti pentru a vorbi despre ancheta sau pentru a avea un sprijin, o sustinere politica pentru numirea lui (subl.m.)? Cine stie, poate pentru ambele lucruri, dar este fapt ca ‘lunetistul’ trage si il ocheste: relateaza intalnirea respectiva celor din mass- media, iar candidarea lui sare in aer. Locul lui Capaldo in ancheta Finmeccanica va fi luat de Paolo İelo, care, de fapt, ii va inlatura pe ‘Capaldo boys’, cum glumet ii numea pe toti MP care il insotisera in anchetele mai delicate pe predecesor, ca si cum ar fi magistrati stagiari.” Acest detaliu blocheaza numirea lui Capaldo si deschide calea procurorului Pignatone, care, „imediat se confrunta cu cateva probleme majore. Nu are o echipa a lui de politie judiciara, nu are un adjunct in care sa aiba incredere – Capaldo, evident, nu a fost incantat de venirea sa – si este privit cu suspiciune de colegii de stanga, care, la Roma, sunt in majoritate. Organizez o cina intre liderul lor, Giuseppe Cascini, si noi doi, il ajut sa se inconjoare de anchetatori doriti de el – cineva va spune ca isi facuse o politie privata –, dar, mai ales, ma angajez sa il aduc la Roma ca adjunct pe bratul lui drept dintotdeauna, procurorul adjunct Michele Prestipino, care ramasese la Reggio Calabria sa pazeasca biroul. Cu acesta, Pignatone – mi-a marturisit el – ar fi vrut sa schimbe agenda Parchetului Roma, sa preia controlul in anchetele faimoase impotriva criminalitatii organizate de tip mafiot, cum facuse la Palermo, mai intai, si, pe urma, la Reggio Calabria. ‘Mafia capitala’, ancheta care a intors Roma pe dos si a facut sa vorbeasca o lume intreaga, se naste din, cum sa spun… dintr-o ‘deformare profesionala’ a lui Pignatone, chiar daca pe urma Curtea de Casatie, la sfarsitul anului 2019, a exclus caracterul mafiot al infractiunilor aduse acuzatilor. (…)

Si, in fapt, inainte de arestarile din dosarul ‘Mafia capitala’, Pignatone, care obisnuia sa mi se confeseze, imi comunica faptul ca doreste sa ia parte la un simpozion al Partidului Democrat. Sunt surprins de aceasta idee, mai ales ca, de cand a venit la Roma, nu a existat niciodata o participare a lui la initiative politice. Ii marturisesc perplexitatile mele, dar degeaba.”

La un moment dat, ziaristul il iscodeste pe intervievat cu o intrebare complicata: „Exista situatii in care lumea judiciara se confunda nu doar cu lumea politica, dar si cu cea ideologica?”, iar expozeul fostului „sforar” este naucitor: „Da, si sunt un amestec exploziv, precum in cazul lui Salvini, cercetat pentru sechestrare de persoane, pentru inchiderea porturilor impotriva debarcarii imigrantilor. In vara anului 2018 se intrunesc toate conditiile: ministru de Interne de dreapta, sarmanul imigrant maltratat, stanga, care incearca sa-si recupereze electoratul dupa cea mai recenta infrangere din alegeri. Practic, un corn al abundentei, bineinteles ca si magistratura trebuia sa intre in joc. Apogeul este atins in vara urmatoare, in anul 2019, chiar in saptamanile in care tensiunile din interiorul guvernului, dintre Liga si Miscarea Cinci Stele, escaladau rapid. N-as sti sa va spun daca si magistratura incerca sa impinga in prapastie ‘guvernul dreptei’, asa cum era numit guvernul ‘Conte 1’, sau daca Salvini cauta martirajul pentru a mentine la un nivel ridicat sustinerea opiniei publice asupra unei teme atat de sensibile. Ce conteaza este ca acel guvern, la fel ca toate celelalte care sfidasera, in trecut, magistratii, urma sa cada (subl.m.). Va fi o coincidenta, dar va cadea.” O paranteza absolut necesara a gazetarului: „Totul incepe in zorii zilei de 16 august 2018, cand nava Garzii de coasta, Ubaldo Diciotti salveaza din larg 190 de imigranti. De la Roma, Matteo Salvini, ministru de Interne, interzice debarcarea. Navele raman in larg, in prima faza, in zona orasului Lampedusa, apoi in zona Cataniei, timp de cinci zile, asteptand noi dispozitii. Apoi, in vara urmatoare, navele Gregoretti si Sea Watch vor avea aceeasi soarta.”

In vacarmul creat, explica Luca Palamara, „magistratul cel mai vocal dintre toti este Luigi Patronaggio, procuror din Agrigento, numit in 2017 din partea Magistraturii Democrate. Salvini este cercetat atat pentru nava Diciotti, cat si pentru Gregoretti, Open Arms si Sea Watch, caz in care magistratul hotaraste debarcarea imediata a tuturor imigrantilor, dupa o vizita la bord, in prezenta camerelor de filmat.” „Declansand furia ministrului de Interne, care vorbeste la televizor despre magistrat ca despre o persoana care comite infractiunea de incurajare a imigratiei clandestine”, ne lamureste gazetarul. Da, confirma ex-presedintele ANM, „e clar ca acesta este doar inceputul unei infruntari, inca de la prima comunicare de urmarire penala, cea pentru Diciotti. Cel mai rapid a intrat in joc vicepresedintele CSM, Giovanni Legnini, caruia, la fel ca noua, tuturor, ii expira in curand mandatul. Pe 24 august 2018, la ora 21:07, mi-a trimis urmatorul mesaj: ‘Luca, trebuie sa avem o pozitie in problema cu navele, Area (curent de dreapta, n.r.) este de acord sa luam initiativa, Galoppi (Claudio Galoppi, consilier al CSM, n.r.), suna-i si spune-mi maine dimineata’. ‘Maine dimineata trebuie sa emiteti o nota ceva, orice’, el stiind poate ca in ziua urmatoare urma sa devina publica instiintarea inceperii urmaririi penale. Dar ceva tot nu-mi este clar.(…)

Acest activism atat de fervent nu-i sta in fire lui Legnini. In patru ani la CSM nu ni se intamplase niciodata sa alergam unii dupa altii pe plajele din Italia. De ce atata graba? Am banuiala ca Legnini facea un joc personal ca sa se puna bine cu sefii Partidului Democrat. In zilele acelea se elaborau listele pentru viitoarele alegeri din Abruzzo, care urmau sa aiba loc in scurt timp si se zvonea ca ar fi vrut sa candideze ca guvernator, din partea stangii, ceea ce s-a si intamplat (subl.m.). CSM, de fapt, dorea sa ajunga la Antitrust, cautase sprijin la presedintie – asa mi s-a zis –, dar ii spusesera ca nu era momentul.” Alta remarca interesanta a jurnalistului: „Invins la alegerile din Abruzzo, Legnini nu a ramas niciodata fara ocupatie. I s-a gasit un post de comisar al zonelor cu risc seismic. In acele momente, doar dumneavoastra aveati astfel de banuieli?”, completata de ex-magistrat: „Deloc. Uitati ce imi scrie in aceeasi seara consilierul CSM, Nicola Clivio: ‘De ce (Legnini, n.r.) insista sa spunem ceva despre povestea cu navele, iar noi o facem cu placere, dar apoi nu trebuie sa spunem ca asa si-a inceput de fapt el campania electorala. E clara strategia? Sa nu spui nimanui ca eu ti-am zis asta’. I-am raspuns: ‘Exact, acelasi lucru ni-l cere si noua. I-am spus ca trebuie sa ma mai gandesc, trebuie sa fie o opinie comuna, imbratisata si de cei noi, altfel totul devine o bataie de joc’.” Numai ca, „o zi mai tarziu, la ora 16:02, Ansa titreaza, atentionand ca e o stire de senzatie, urmatoarele: ‘De cazul Diciotti se va ocupa primul plen reunit al CSM, programat pentru 5 septembrie. Au solicitat acest lucru, printr-o scrisoare adresata vicepresedintelui, Giovanni Legnini, Valerio Fracassi, Claudio Galoppo, Aldo Morgigni si Luca Palamara’. Urmeaza formula obisnuita despre protectia independentei magistraturii etc., etc. Suspect sau nu, ‘opinia’ dumneavoastra a avut o viata scurta.” Intervievatul se scuza, oarecum: „Prima regula: mentine unitatea. Atmosfera dintre guvern si magistratura era aceeasi ca in urma cu zece ani, pe vremea conflictului cu Berlusconi. Si noi ne intorceam la metodele de acum zece ani. Discutam despre asta si-l punem in garda pe Matteo Piantedosi, seful de cabinet al lui Salvini, care va deveni, ulterior, prefectul Romei, in timp ce luam intr-o seara masa la colega Paola Roja. Mai erau prezenti si procurorul Romei, Pignatone, si procurorul general Fuzio: daca Salvini continua sa-i atace pe judecatori, nu face decat sa-i uneasca impotriva lui, la fel cum li se intamplase inainte si lui Berlusconi, si lui Renzi. Atacand direct magistratura nu vei iesi niciodata invingator, judecatorii castiga intotdeauna, indiferent daca exista un substrat politic sau nu al anchetelor (subl.m.), ipoteza pe care n-as exclude-o. (…)

Pozitia exprimata de ANM si de CSM in cazul Diciotti si, in general, despre gestionarea problemei imigrantilor clandestini, este legitima sau reprezinta o intruziune in plan politic? Este normal ca in 2018 sa lingusesti un ministru pentru a inlocui sau a intari opozitia politica a stangii asupra guvernului actual? Despre asta am discutat direct cu Auriemma. ‘Ai dreptate’, i- am spus. Dar i-am zis si ca trebuie sa facem asa, altfel s-ar prabusi guvernul magistratilor (subl.m.), ipoteza care, in acele zile si referitor la acel subiect, era adevarata.”

Sallusti observa pe buna dreptate ca „au continuat sa existe doi Palamara, insa; cel care ii raspunde lui Auriemma: ‘Ai dreptate’, criticandu-l pe Patronaggio, si opusul sau, care scrie: ‘Draga Luigi, te va cauta si Legnini, suntem cu totii alaturi de tine’ si ‘Draga Luigi, sunt langa tine, fii puternic, rezista, suntem toti cu tine’.” Fosta eminenta cenusie se redreseaza cu dificultate: „Al doilea mesaj se referea la amenintarea pe care o primise, sprijinul meu nu putea sa lipseasca si i-l ofeream sincer. Dar nu din acest motiv vreau sa evit intrebarea. Exista atatia Palamara de cati avem nevoie ca sa rezolvam orice situatie delicata. De altfel, exista si doua grupuri de judecatori, doua feluri de justitie, iar datoria mea, in acel moment, era sa le pastrez unitatea (subl.m.).” „Doua feluri de justitie?”, observa siderat ziaristul. „Sigur, doua sisteme, suna socant raspunsul. Pe de o parte, cel al procurorului din Agrigento, Patronaggio, care asigura debarcarea imigrantilor, motivand cumva si protejand rolul ONG-urilor, si care il ancheteaza pe ministrul de Interne pentru privare de libertate. Si, pe de alta parte, avem sistemul procurorului de Catania, Carmelo Zuccaro, care, in aceeasi perioada si pentru aceleasi infractiuni, in doua ocazii diferite nu da avizul pentru cercetarea lui Salvini; sechestreaza navele si deschide un atac impotriva ONG- urilor, acuzandu-le de complicitate la activitatea ilicita a carausilor, ba chiar, in unele cazuri, cercetandu-le pentru complicitate la infractiunea de imigratie clandestina. Intre Catania si Agrigento sunt doar vreo 100 kilometri, aceeasi mare, aceleasi nave, acelasi stat, acelasi ministru si aceleasi legi. Dar aceeasi lege, dupa cum bine stim, nu se aplica unitar, intrucat este interpretata diferit in functie de pregatirea fiecaruia, dar si de fondul cultural, ideologic si politic al magistratilor si, din pacate, uneori si in functie de interesele lor si ale curentelor pe care le reprezinta (subl.m.).”

De aici incolo, dialogul merita reprodus fara alte comentarii:

– „Referitor la aceasta dedublare, guvernul magistratilor nu pare echidistant si nici dumneavoastra nu sunteti. Patronaggio trece drept erou, pe cand Zuccaro drept aventurier infumurat.

– Majoritatea ziarelor, a partidelor si a asa-zisilor intelectuali s-au aliniat de aceeasi parte a baricadei si il sustin pe Patronaggio orbeste. Cine a hotarat asta? Nu exista o persoana care sa imparta cartile, exista un bloc cultural omogen care se deplaseaza la unison si care in magistratura marseaza pe Magistratura Democrata, grupul de influenta de stanga, care, inca de la creare, nu a abdicat niciodata de la rolul sau social de aparator neinfricat al dreptatii dincolo de lege. In anii saptezeci, au fost lupta impotriva capitalismului si apararea cu orice pret a muncitorilor, apoi s-a ajuns la protectia mediului si, in vremurile actuale, la subiectul imigratiei. Rezultatul care e? Exista situatii in care Parlamentul este condus de magistrati, iar legile se aplica prin sentinte. Asa s-a intamplat (subl.m.). (…)

Va voi povesti o situatie care descrie cel mai bine cum actioneaza ‘Sistemul’, nu doar atunci cand este atacat din exterior, dar si atunci cand amenintarile provin din interior. Este anul 2014, ca protagonisti ii avem pe Edmondo Bruti Liberati, procuror din Milano, stalpul ‘Sistemului’, si adjunctul sau, Alfredo Robledo[2], care avea mandat sa cerceteze infractiunile impotriva administratiei publice. Pe fond, era deschis dosarul Expo Milano 2015, care, in mod neasteptat, se blocase, insa dosarul cu Ruby si Berlusconi, la fel de brusc, este repus pe rol; cele avand ca obiect sistemul de sanatate din Lombardia si faptele lui Roberto Formigoni, precum si cel despre Sea, societatea care administreaza aeroporturile din Milano, vor fi uitate in seif luni intregi de catre Bruti Liberati, compromitandu-le astfel. Fapt pentru care va fi si cercetat, dar fara ca intreaga afacere sa aiba vreo finalitate clara.

 – Probleme delicate, dar arzatoare.

– Foarte, pana in punctul in care, dincolo de grupurile de influenta care guverneaza CSM, a fost nevoit sa intre in joc in mod public – lucru foarte rar – insusi presedintele Republicii Giorgio Napolitano. Si eu, fiind implicat in partida, evident ca nu ma puteam abtine sa nu dau lovitura decisiva.

– Cazul ia contur pe 14 martie 2014, cand pe birourile CSM ajunge raportul lui Robledo despre ‘faptele si atitudinea’ sefului sau, Bruti Liberati. Robledo raporteaza cum procurorul il eliminase din diferite anchete pe care, legal, ar fi trebuit sa le coordoneze, printre care si Expo, si Ruby. Indirect, avanseaza supozitia ca repartizarea dosarelor la Milano ar fi organizata pentru a obtine un anumit rezultat. Credeti ca aceasta supozitie este reala?

– In 2006, reforma Castelli, ministrul Justitiei in ‘Guvernul Berlusconi’, anuleaza, printre altele, principiul prin care toti magistratii, indiferent de atributiile si de pozitia lor ierarhica, se bucura de libertate si autonomie. Procurorul-sef devine unicul responsabil, care distribuie si revoca mandatele adjunctilor si repartizeaza dosarele in mod arbitrar. O revolutie copernicana ce concentreaza toata puterea in mainile unei singure persoane. Imi imaginez ca obiectivul politic a fost unul singur: controlarea totala a procuraturii. Procurorii se revolta si este necesara o circulara a CSM pentru a restabili ordinea fireasca a lucrurilor si a asigura o interpretare constitutionala a legii. Dar, pentru formatiunile de centru-dreapta, aceasta lege se dovedeste un bumerang, din cauza mecanismului de numire a sefilor, de la grupul de comanda al CSM, de la grupurile de influenta din magistratura. Bruti Liberati este un exemplu graitor.

– De ce? Cine il manevreaza pe Bruti Liberati?

– Constiinta lui, evident, dar este si un joc de societate, care, prin influentele sale politice si culturale, nu poate surprinde pe nimeni. Se stie ca, in birourile procuraturii, dosarele mai delicate si cu implicatii politice sunt incredintate unui grup restrans de procurori si ca el, in acest caz, le-a atribuit Ildei Boccassini si lui Francesco Greco, care, ulterior, cum vom vedea, ii va lua locul. Este notorie aprecierea pe care Matteo Renzi o are pentru Bruti Liberati si pe care o face publica dupa intalnirea oficiala organizata la procuratura din Milano, pe data de 5 august 2015, pentru ‘sensibilizarea institutionala’ a MP, care a permis deschiderea la termenul convenit a Expo Milano (subl.m.).

– Adica, altfel spus: multumim pentru ca ati incetinit ancheta, intre comunicarile de incepere a urmaririi penale, de arestari si sechestre, altfel Italia ar fi fost de rasul lumii. Multumim pentru ca l-ati izolat pe Robledo!

– Exact. Vedeti ca justitia este maleabila: in unele cazuri se opreste in fata necesitatilor politice – mai ales daca guvernul este de stanga –, alteori, ca in ‘dosarul Ruby’, se dezlantuie ca o avalansa, chiar daca asta pericliteaza imaginea publica si credibilitatea statului. Nu exista etica, doar oportunism. Compromis (subl.m.).(…)

 – Miza este, bineinteles, substantiala.

– Atat de mare incat intra in joc Napolitano in persoana. Daca Bruti cade, cade si ‘Sistemul’, riscand sa fie compromise anchete foarte delicate, precum cea din ‘dosarul Ruby’. In acele momente nu eram la CSM, dar urma sa ajung acolo curand si sa ma ocup direct de aceste aspecte. In ziua plenului, pe 19 iunie 2014, rasturnare de situatie. Vicepresedintele Vietti citeste consilierilor o scrisoare a presedintelui Giorgio Napolitano, in care sublinia ca, potrivit legii, procurorul-sef are dreptul de a decide cui sa repartizeze dosarele. Un mesaj clar: nimeni nu se atinge de Bruti Liberati. In acel moment, sa votezi pentru Robledo era echivalentul unui vot de neincredere pentru Napolitano. Imposibil. Recursul lui Robledo a fost respins, Bruti Liberati era ranit, dar in afara pericolului. ‘Sistemul’ respira usurat, dar acum trebuia doar sa-si regleze conturile (subl.m.).(…)

Se precipita cateva evenimente. Ca sa rezum: Bruti Liberati face o contra-expunere in care sustine o administrare suspecta din partea lui Robledo a sumelor de bani sechestrate in cursul unor anchete, care, in loc sa ajunga la FUG, Fondul Unic pentru Justitie, sunt directionate catre o banca din Monza. In plus, il transfera pe Robledo intr-o functie lipsita de importanta. Pe langa toate acestea, din arhivele procuraturii de Brescia ajung mai multe documente care se vor dovedi fatale pentru anhiliarea completa a lui Robledo. (…)

– Documentele sunt lovitura de gratie ?

– Da, exact. Sunt interceptari din anul 2012, in care Robledo discuta foarte detasat cu Domenico Aiello, avocatul lui Roberto Maroni, guvernatorul Lombardiei si membru al Ligii. In cadrul discutiei dezvaluie niste detalii dintr-o ancheta in curs, vizand restituirea catre consilierii din Liga a unor sume de bani mult umflate. La conversatie participau si magistratii din Reggio Calabria, care transmit interceptarile colegilor din Brescia, competenti sa-i ancheteze pe magistratii din Milano. La Brescia, dosarul este arhivat pentru lipsa de temei, dar acum, patru ani mai tarziu, devine utila readucerea lui in discutie. Si, din intamplare, va face asta L’Espresso, cotidian saptamanal aflat in prima linie a razboiului dintre magistratura si Berlusconi, in prima faza, apoi impotriva lui Renzi si, acum, impotriva lui Salvini. Pentru Robledo acesta va fi finalul. (…)

Robledo povesteste o anecdota care se refera la una dintre numeroasele discutii in contradictoriu pe care le-a avut cu Bruti Liberati: ‘Imi aduc aminte ca, vorbind despre numirea mea ca procuror adjunct in Milano, mi-a spus expres ca va trebui sa-i urmez ordinele, pentru ca numirea mea fusese posibila doar prin votul unui consilier care facuse diferenta, un membru al Magistraturii Democrate, adaugand faptul ca el l-ar fi putut da afara din sala, la momentul votului, pe acel consilier din grupul sau, obligandu-l sa mearga la toaleta, iar eu n-as mai fi fost numit’. Cum sa spun: prietene, aici eu si grupurile de influenta facem legea, tu esti la mana mea, motiv pentru care trebuie sa faci ce zic eu (subl.m.). Bruti Liberati, in depozitia sa in fata CSM, a confirmat acea situatie, declarand ca fusese o ‘gluma’, dar cine stie de ce a solicitat omiterea acestui punct din procesul-verbal. Era evident rusinat de acea fraza, care era atat de aroganta si dezvaluia multe lucruri dincolo de vorbele rostite, care astazi imi mai ridica doar mie intrebari. Marele arbitru al moralei, seful magistraturii de stanga care le dicta acolitilor sai sa mearga la toaleta, pentru a aproba sau nu o numire (subl.m.).(…)

Atmosfera devenise foarte tensionata, procuratura din Milano se clatina, daca Bruti Liberati nu si-ar fi dat demisia, situatia ar fi devenit cu adevarat exploziva si ar fi continuat acuzatiile reciproce pana la aparitia cine stie cator dosare vechi. Intelept era sa apara noi exclusivitati pe prima pagina, inainte sa fie prea tarziu si poate chiar a si fost sfatuit in acest sens (subl.m.).”

Stupefiant, nu ? Ca si ceea ce urmeaza, o alta rafuiala intre clanurile din Justitia din „Cizma” in legatura cu impunerea unui procuror la Roma, asa cum ne introduce in atmosfera diabolicul aranjor, referindu-se la o interceptare telefonica, „cea in care Luca Lotti, in aceeasi zi, imi spunea: ‘Sergio imi zice sa continui’. Se refera la numirea lui Viola ca procuror la Roma.” „Acel Sergio este acelasi cu presedintele Italiei, Mattarella ?” se vadeste iarasi curios Sallusti. „Da, chiar el, ne spune dintru inceput Palamara. Nu pot sa exclud faptul ca Lotti se lauda oriunde cu niste relatii care nu exista in realitate, chiar daca, pana acum, nimeni nu a aflat ceva concret. Exista un proces pe rol in care sunt inculpat, pot doar sa confirm ca vocea e a lui, nu a mea. Hai sa zicem ca nu e adevarat ca Lotti e atat de apropiat de presedinte, ca vorbeau des. Un lucru de care sunt destul de sigur e ca, totusi, cu cineva de la palatul prezidential era in legatura, cineva care ii furniza continuu instructiuni si doleante proprii, ca si cum ar fi ale presedintelui. Cunoscand lumea aceea, fiindca am frecventat-o pe vremea lui Giorgio Napolitano, asta nu ma mira, stiam ca era adevarata. Stiam atunci ca, indiferent cum ar fi fost, falsa sau adevarata, relatia dintre Lotti si Mattarella cu care cel dintai se lauda constant, presedintia era de acord cu alegerea mea si stiu sigur ca si Davigo, alaturi de grupul lui de influenta, aproba ideea de a-l sustine pe Viola, ceea ce vor si face in votul preliminar al comisiei de numire din CSM. Eu urma sa fiu si regizorul, cum zice Pietro Gaeta, iar actorii erau de inalt nivel, as zice chiar demni de un premiu Oscar. Stiu sigur ca Lotti avea o relatie directa si constanta cu un alt consilier al presedintelui Mattarella, Francesco Garofani. Eu, pe de alta parte, neavand nicio simpatie pentru Erbani si avand in vedere ca nu mai vorbeam nici cu Astori, nici nu Guerrini, cu acesta din urma din cauza unui sms trimis de el unei prietene comune cu ocazia unei vizite a presedintelui la Locri, aveam nevoie sa inteleg si sa evaluez atmosfera de la presedintie.

– Sa nu pierdem vremea in jurul aceleiasi intrebari. Lotti avea o problema cu o ancheta din Roma, dumneavoastra, cu una din Perugia. Alegerea conducatorilor celor doua institutii declanseaza un oarecare conflict de interese.

 – Nu neg, dar ideea conform careia il voiam pe Viola la Roma ca sa-i pot salva pe Lotti si pe tatal lui Renzi in ‘procesul Consip’ nu mai statea in picioare din motive mai degraba tehnice decat politice – ancheta era deja deschisa – si, cu atat mai mult, imposibila, avand in vedere sustinerea de la nivel inalt de care se bucura Viola. Prin urmare, cheia acestui roman politist sta in raspunsul la o intrebare simpla: cine si de ce nu voia ca Viola sa devina procuror la Roma?

– Imi imaginez ca aveti si raspunsul.

– Stanga nu-l dorea acolo, evident. Nu il voiau diferiti colegi de la procuratura din Roma, asa cum mi-a povestit, pe 7 mai, jurnalistul Giovanni Bianconi de la Corriere della Sera, intr-o conversatie care este, si aceasta, inregistrata de troian, la 16:27, mai precis. Nu il voia Pignatone, procurorul care urma sa plece? Stiu ca ‘operatiunea troian’ asupra meu a fost condusa de colonelul Gerardo Mastrodomenico, seful Gico – departament specializat al Garzii de Finante -, om de incredere al lui Pignatone, pe care si-l adusese la Roma din Reggio Calabria. Interogat de CSM, Mastrodomenico sustine ca s-a limitat la a executa ordinele primite si nu stie sa explice lipsa anumitor pasaje din inregistrarea conversatiilor mele, intre care si cele care ar fi putut sa-l compomita pe Pignatone (subl.m.). Voi continua sa ma apar in proces, chiar daca ii respect pe procurorii din Perugia, dar sunt convins ca altii m-au folosit, aceasta fiind unica modalitate de a opri o numire.

– Oricine ar fi fost, le-ati oferit ocazia ideala. Acea cina cu Lotti a fost un act de trufie. ‘Trufia poate duce la autodistrugere’, spuneau autorii Greciei antice inca de acum doua mii sase sute de ani.

– Voi fi sincer, la un moment dat devenisem dependent de putere: televiziunile si ziarele ma cautau, cum ajungeam la o conferinta jurnalistii si colegii veneau la mine sa ma intrebe cate ceva. Am facut parte dintr-o oligarhie judiciara si, ca fiecare oligarh, am avut si eu relatii in institutii si in lumea politica (subl.m.). Exista o interactiune externa, e clar ca lumea politica stie cine sunt liderii grupurilor judiciare: in ultimii ani au fost Cosimo Ferri, Edmondo Bruti Liberati, Nello Rossi, Piergiorgio Morosini, Giuseppe Cascini, Piercamillo Davigo, Claudio Galoppi, Aldo Morgigni, Pina Casella si altii. Acestia au avut intotdeauna si opozanti si ma gandesc acum la Bruno Tinti, Felice Lima, Nicola Saracino, Andrea Reale care, desi in minoritate, au inteles dintotdeauna ca sistemul nu functioneaza propunand pe cineva si tragand la sorti membrii CSM (subl.m.).

Expresia ‘sefii de grupuri’ nu a aparut intamplator. Ei exista tocmai de aceea. Au un nume, un prenume, un chip. Sefii de grupuri vorbesc intre ei si incearca sa gaseasca o solutie comuna, asa cum se intampla si pe scena politica, in interiorul unui partid sau intre mai multe formatiuni care apara ‘Sistemul’. Acum cativa ani, izbucnise un scandal pentru ca Francesco Vigorito trimisese, din greseala, listei de distribuire cu toti magistratii, un e-mail in care ii explica destinatarului de ce era buna numirea intr-un post de director a unei tinere, colega din Area Napoli. Asta doar ca sa exemplific cat de comuna era aceasta practica de a negocia o numire, mentionand numele magistratului si gruparea din care facea parte. Nu cred ca cineva a descoperit intre timp un mod diferit de a gestiona problemele complexe ale vietii, grave si influentate de slabiciunea si mizeria umane, in acelasi timp (subl.m.).”

La final, intervievatul devine mai misterios: „Sa va spun o anecdota. Cand am intrat in magistratura, in 1996, una dintre primele persoane pe care le-am intalnit la procuratura din Roma a fost Vincenzo Roselli, procurorul devenit foarte cunoscut in 1980, odata cu dosarul pariurilor sportive care au dus la arestarea a treisprezece jucatori si a zeci de persoane cercetate, intre care si Paolo Rossi. Am avut cu el o relatie foarte placuta si, intr-o zi, mi-a spus ca n-ar mai repeta o astfel de ancheta, ca nu existase niciun motiv pentru care sa fi arestat jucatorii in vestiare, la finalul meciului, fara sa le lase nici macar timp pentru un dus. Asta mi-a dat de gandit. Ce incerc sa spun? Ca zeita cu esarfa la ochi este simbolul justitiei, dar, in acelasi timp, si simbolul norocului. Sabia, pe care o tine in mana alaturi de balanta, poate fi manuita cu motiv intemeiat, dar si manevrata la intamplare sau potrivit capriciilor purtatorului. Totul depinde de sensul pe care il atribuim esarfei: zeita nu vede pe nimeni, prin urmare este corecta, vointa ei nu poate fi influentata, sau nu este capabila de a vedea adevarul si, prin urmare, e nedreapta? Raspunsul corect este, evident, primul. Dar femeia legata la ochi, zeita fiind, nu provine dintre oameni, chemati sa serveasca pe pamant. Este un ideal catre care trebuie sa tindem si de a carei furie trebuie sa ne temem. Uneori, reusim sa fim corecti, alteori, nu si acest lucru este valabil si cand ne aflam pe scaunul judecatorului si in boxa acuzatului. Asta este adevarata justitie si este singura in care pot sa am incredere (subl.m.).”

Concluzia cartii, cea mai vanduta din ultimile doua decenii si care, sper, va fi tradusa cat mai repede la noi, apartine ziaristului: „In total sunt 27 de magistrati implicati, sub diverse forme, in chaturile lui Palamara, impotriva carora s-a declansat o ancheta disciplinara. Pe 3 iulie 2019, Riccardo Fuzio, procurorul general al Casatiei – magistratul cu cea mai inalta functie – a mers la presedintele Sergio Mattarella pentru a-i comunica demisia sa si iesirea din joc printr-o pensionare anticipata. Doua zile dupa aceea, va primi de la procuratura din Perugia o adresa de urmarire penala pentru dezvaluirea unor informatii confidentiale din dosarul deschis impotriva lui Luca Palamara, atat in ceea ce priveste ancheta pe numele lui cat si disputa rapoartelor dintre colegii de la procuratura din Roma”. Finalul procesului este departe, motiv pentru care Luca Palamara pregateste deja partea a doua a interviului, concomitent cu izbucnirea altui scandal in interiorul magistraturii italiene, despre care am mentionat mai inainte.

La capatul acestei lecturi fascinante si pilduitoare, cartea fiind un adevarat manual de rele practici politico-judiciare (sau invers !), ma pomenesc exclamand: „ Nu exista vreo tiranie mai cruda decat cea care este perpetuata sub scutul legii si in numele justitiei.” Asemenea lui Montesquieu, in urma cu trei sute de ani, caci cuvintele filosofului nu si-au pierdut deloc actualitatea, dimpotriva…

–––––––––––––

[1] In primavara acestui an, a izbucnit un alt scandal de amploare in justitia italiana, Antonio Lamorte publicand la 3 mai 2021 articolul „Loja Ungaria, persoane si magistrati anchetati; Palamara ramane spectator.”

Astfel, in materialul respectiv se precizeaza ca din declaratiile avocatului Piero Amara, deja condamnat pentru acte de coruptie, rezulta ca inalti magistrati, politicieni si oameni de afaceri importanti din Peninsula ar face parte dintr-o mare loja secreta, denumita „Ungaria”, in total vreo 40 de nume. Intrebat in legatura cu noile dezvaluiri, Luca Palamara a declarat la Radio Radicale ca prefera sa ramana spectator, deocamdata. Un alt ziarist, Andrea Soglio, titreaza inspirat ca „pentru a mentine Justitia in picioare nu mai sunt suficiente schelele.”

[2] Marturisirile procurorului Alfredo Robledo au fost publicate recent in cartea lui Riccardo Iacona, Palazzo d’ingiustizia, aparuta la Editura Marsilio Nodi.

 

preluare de pe blogul avocatului Marian Nazat

Comentarii

# ?????? date 15 July 2021 15:27 0

& Deci, chestiune de "balanță", ce așezi pe un taler și pe celălalt, ?

# ?????? date 15 July 2021 15:33 0

& "Greutatea deciziilor" ,?

Adauga comentariu

:D :lol: :-) ;-) 8) :-| :-* :oops: :sad: :cry: :o :-? :-x :eek: :zzz :P :roll: :sigh:

ATENTIE

Mesajele cu continut indecent nu vor fi postate.

Inainte de a posta, cititi regulamentul: Termeni legali si Conditii